Reportaj
„Un Paşte este viaţa oricărui creştin autentic“

„Un Paşte este viaţa oricărui creştin autentic“

Silviu Anton Lupu, 23 Aprilie 2011

Întâlnirile mântuitoare care îţi arată şi te aşază pe calea întăririi în bine, făcându-te să revii din întuneric la lumină, nu pot fi planificate; ele te iau prin surprindere, te învăluie cu mireasma lor; trebuie doar să te opreşti din fuga ta spre îndeplinirea propriilor planuri care nu mai ţin seama de nimic din jurul tău. Aşa s-a întâmplat celor care au fost pelerini de o zi pe plaiuri argeşene. Aproape pe nesimţite ajunşi într-un loc minunat, într-o binecuvântată mănăstire de maici, Văleni, aproape de poalele Negoiului, sufletul ni s-a umplut de lumină din lumina celor care vieţuiesc acolo.

Îmi doream să merg la mănăstire; am cercetat nordul Moldovei, ca toată lumea - este frumos, dar mi s-a părut că sunt prea mulţi pelerini acolo, că este foarte greu celor care trăiesc în acele locuri să îşi păstreze liniştea rugăciunii. Cred că, de fapt, fiecare are un loc al lui, pe care i-l rânduieşte Dumnezeu şi, mai devreme sau mai târziu, i-l descoperă. Am cunoscut în catedrala din Iaşi o maică venită de aici, de la Văleni, care mi-a spus despre această mănăstire şi m-a făcut să îmi doresc să vin aici. Când am ajuns, am fost impresionată de frumuseţea şi de liniştea găsite: era vară, şi vara aici, la noi, cântă greierii atât de frumos şi de tare, încât ai impresia că îţi ţiuie urechile de linişte; mi-am spus că aici trebuie să rămân... şi aici am rămas până astăzi". Cu aceste cuvinte ne-a întâmpinat ghida Mănăstirii Văleni din judeţul Argeş, maica Cristofora, o moldoveancă venită în Argeş din părţile Iaşiului.

Privind chipul monahiilor de aici am simţit că Hristos trăieşte cu adevărat în sufletele curate şi doreşte să împărtăşească tuturor din bucuria Lui. Bunătate şi blândeţe iradiază din înfăţişarea tuturor maicilor, atât cele tinere, cât şi a celor mai în vârstă.

Maica Domnului - ocrotitoarea monahiilor de la poalele Negoiului

De la ghida mănăstirii am aflat că am ajuns într-o vatră monahală datând de la începutul secolului al XVII-lea, că până pe la 1800 a fost mănăstire de călugări, apoi de maici, precum şi alte multe învăţături de suflet folositoare. Însă cel mai important lucru pe care l-am aflat aici este că Dumnezeu este Cel care ne cheamă către Sine să mergem pe calea slujirii Sale atât în această viaţă, cât şi în cealaltă, El este Cel care ne cheamă la lumina vieţii şi la Lumina-Hristos, pe Care o întâmpinăm în zilele slăvitei Sale Învieri. Maicile de aici sunt exemple vii de răspuns la chemarea Luminii, la chemarea angajării într-o viaţă de rugăciune şi dăruire lui Dumnezeu.

Trecutul Mănăstirii Văleni este învăluit într-o aură de legendă, documentele istorice lipsind. Se spune că atunci când a fost transformată în mănăstire de maici, la Văleni au fost mutate şi monahii din alte mănăstiri, ca aici să se formeze un fel de lavră şi, pentru o bună organizare a procesului de mutare, s-a hotărât ca obştile de maici să vină pe rând la Văleni, aşa încât Schitul Prosia, din apropierea mănăstirii, era unul dintre ultimele care trebuia să sosească aici. Acest schit era aşezat într-o vale adâncă, având forma unei căldări. Cu câtva timp înainte de a pleca de acolo, maicile au simţit că urmează să se întâmple ceva neobişnuit, astfel încât au ieşit din schit, s-au urcat pe creste şi imediat după aceea au început nişte mişcări tectonice, totul fiind înghiţit de pământ, atât biserica schitului, cât şi cele câteva chilii şi gospodăria; maicile au simţit, aşadar, o tainică chemare, aceea care le îndemna să îşi salveze viaţa, şi aceea care le-a îndreptat paşii către noua lavră. Din vechiul lor schit a mai rămas doar o icoană a Maicii Domnului, care se numeşte Prosia, cu care maicile au venit atunci la Văleni. Aici, această icoană a devenit ocrotitoarea noii obşti, după cum s-a putut constata şi în anul 1940, când a avut loc un cutremur devastator, care a făcut ca partea din faţă a bisericii mănăstirii să se prăbuşească, rămânând în picioare numai partea de la intrare, pronaosul, acolo unde se afla icoana Maicii Domnului-Prosia. Maicile au considerat că aceasta este o minune a Maicii Domnului, pentru că în condiţii normale ar fi trebuit să se năruie întreg edificiul, care nu fusese prevăzut cu stâlpi de susţinere şi avea o turlă cu deschidere mare ce slăbea foarte mult rezistenţa clădirii. Era un semn al Maicii Domnului, care arăta astfel că ea s-a milostivit şi a salvat cât s-a putut din lăcaşul de închinare.

De atunci, icoana de la Prosia a început să fie socotită făcătoare de minuni. "Toate icoanele sunt făcătoare de minuni, ne mărturiseşte maica Cristofora, însă unele dintre ele poartă acest nume pentru că, prin ele, s-a făcut ceva, un fapt minunat şi de necontestat, care s-a răsfrânt asupra mai multor persoane sau ceva care nu a fost neapărat legat de o persoană anume. Icoana a făcut foarte multe minuni, minuni pe care le ştim, care însă nu au fost niciodată consemnate în scris; poate că vreodată se vor scrie, poate că este sau poate că nu este important acest lucru; acum avem cărţi foarte multe la îndemână - măcar să facem noi ce scrie în cărţi! Noi îi spunem "Maica Domnului-Luminătoarea", pentru că oricine are ceva de spus în faţa ei primeşte grabnic ajutor; şi chiar dacă ceea ce ai cerut nu ţi se împlineşte, mai devreme sau mai târziu ţi se arată motivul pentru care nu trebuia să ţi se îndeplinească sau nu îţi era de folos acea dorinţă. Deci, niciodată nu eşti lăsat în întuneric: ori îţi împlineşte dorinţa sau cererea, arătându-ţi că te-a auzit, ori îţi arată,

într-un fel sau altul, într-un timp mai lung sau mai scurt - trebuie doar să ai răbdare şi perseverenţă - de ce nu îţi era de folos ceea ce îţi doreai tu". Icoana se află actualmente în biserica mare a mănăstirii, fiind de curând restaurată.

Răbdarea şi stăruinţa în rugăciune ni-l fac aproape pe Hristos

Am întrebat-o pe maica stareţă Eleodora Papuc dacă s-a gândit vreodată că va ajunge conducătoarea obştii de la Văleni, că va fi chemată la această slujire. Ne-a răspuns că nu s-a gândit niciodată la un astfel de lucru, pentru că era foarte tânără atunci când a primit această îndatorire, în toamna anului 1995, imediat după ce terminase Facultatea de Teologie. Originară din comuna Zăpodeni, judeţul Vaslui, a venit aici la 1 octombrie 1989, atunci când creştinii sărbătoresc Acoperământul Maicii Domnului. "Orice slujire şi îndatorire sunt mântuitoare, iar stareţul de mănăstire se mântuieşte prin multă răbdare, multă stăruinţă, ne-a spus maica Eleodora. Stareţul se mântuieşte prin răbdare faţă de toată lumea: faţă de obşte, faţă de cei care vin să se închine în mănăstire, faţă de orice credincios. De asemenea, deşi sunt multe treburi administrative, gospodăreşti, este foarte important, este o obligaţie chiar ca stareţul să nu îşi neglijeze pravila de chilie". Pentru pravila sa de rugăciune, monahul, chiar dacă este stareţ, trebuie să îşi facă mereu timp, deşi uneori este nevoit să suplinească el însuşi ascultările unora dintre cei pe care îi îndrumă. Dintre maicile în vârstă, care au trecut sau se pregătesc să treacă pragul de 90 de ani, am stat de vorbă cu monahia Filofteia Preda. A răsărit dintr-o casă lungă cu cerdac, mesager al altor vremuri, aşa cum sunt toţi monahii, în al căror cuvânt şi în al căror chip se împletesc atât de armonios timpul trecut, tradiţia, cu viitorul unei alte lumi, cea a existenţei fericite, simţite acum doar ca nădejde atât de sigură în ochii lor. De siguranţa maicii ne-am molipsit şi noi; şi aceasta nu venea din cuvinte meşteşugite, savante, ci din învăţături simple, curate şi mântuitoare, într-un grai limpede românesc, cu inflexiuni de cer senin şi pădure seculară, în care ne vorbea nu un suflet îmbătrânit şi obosit, ci unul tânăr şi vesel, aşa cum trebuie să fie orice suflet creştin, de monah sau mirean. Am înţeles atunci cât de adevărate sunt cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care le spunea corintenilor: "Chiar dacă omul nostru cel dinafară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi" (II Cor. 4, 16).

"Trebuie să fim în biserică de la "Amin" până la "Amin"!"

Am rugat-o pe maică să ne spună pe ce trebuie să pună accent monahul pentru a se mântui. Cel mai important lucru este rugăciunea şi a merge permanent, când se trage clopotul, la biserică: "Călugărul trebuie să fie în biserică de la "Amin" până la "Amin". Un alt lucru esenţial este ascultarea: ce i se porunceşte să asculte, să fie binevoitor la toate lucrurile şi să îşi dea silinţa, să muncească după putere. Ascultarea duce la mântuire, de aceea trebuie să asculţi de stareţ, de cei care sunt mai mari decât tine. De altfel, ascultarea este pragul cel mai greu de trecut pentru un începător: una ştii în lume, şi alta faci în mănăstire, dar dacă pleci cu toată inima de acasă, toate vor trece cu uşurinţă. Călugărul trebuie să îşi facă pravila, canonul său, să se roage mult, să citească Psaltirea, acatiste, să facă metanii; el nu trebuie să uite pentru ce a venit la mănăstire: a venit la mănăstire pentru a se mântui".

De Paşti am simţit chemarea lui Dumnezeu pentru mine

Ascultând-o vorbind, în minte ni s-a înfiripat întrebarea: Oare cum a fost chemarea lui Dumnezeu către maica Filofteia? A fost, cu siguranţă, o chemare a Luminii, de vreme ce ea s-a petrecut chiar de Sfintele Paşti, acum câteva zeci de ani în urmă. Dar să o lăsăm chiar pe maică să ne povestească cum s-a petrecut intrarea sa în mănăstire: "Aveam 18 ani şi îmi cam venise vremea măritişului, de aceea mama a început să mă pregătească, făcându-mi pentru Paştile următor trei costume noi de haine, pentru a putea ieşi în lume cu ele. Tata, care era cizmar, s-a dus la Bucureşti şi mi-a luat de acolo tocuri pentru pantofi. Mi-a făcut nişte pantofi foarte frumoşi şi mi-a luat şi un lanţ de aur şi salbă cu monede de argint, ca să mi-o pun la gât în ziua de Paşti, cu pantofii şi cu cel mai frumos dintre costumele cele noi. În ziua de Paşti, m-am îmbrăcat cu hainele cele pregătite mai dinainte şi m-am dus, noaptea, pentru a lua lumină şi, cum aveam obiceiul de a cânta la slujbă, am intrat în biserică, uitând că eu sunt gătită ca de horă. M-am dus şi m-am închinat, apoi am mers la strană şi am cântat; fetele din jurul meu căutau să mă întrebe ce fel de podoabe am pe mine, de unde le am, iar eu le-am zis: Tăceţi din gură, că suntem în biserică!". Atunci, odată cu primirea luminii Învierii a avut loc o schimbare şi cu aceea ce avea să devină maica Filofteia: a înţeles că toate podoabele sunt deşertăciune şi că dragostea ei faţă de Biserică şi faţă de Dumnezeu este foarte mare, necesitând poate un alt drum decât cel al căsătoriei, deşi până atunci nu văzuse niciodată cum arată o călugăriţă. "După ce au trecut sărbătorile, mama, continuă maica, m-a trimis la Argeş să îmi iau cele necesare pentru căsătorie. Pe drum, m-am întâlnit cu o maică, pe care am întrebat-o ce este, unde locuieşte şi cu ce se ocupă; era o maică venită chiar de la Văleni, foarte aproape de satul meu. Mi-a zis că acolo, la mănăstire, maicile se roagă, lucrează şi duc o viaţă curată; am întrebat-o dacă se cântă frumos la biserică. Asta ne este meseria, mi-a răspuns ea. Atunci mi-am dat seama că asta îmi doresc şi eu cu adevărat. Însă nu am plecat chiar atunci; mama a mai încercat să mă convingă să nu plec; chiar m-a obligat să merg la horă, deşi eu îi spusesem că mă împărtăşisem şi că părintele nu ne mai dădea să sărutăm Evanghelia la slujbă dacă noi, cei abia împărtăşiţi, aveam să jucăm la horă. Nu am ieşit de sub porunca mamei, m-am dus la horă, dar nu am jucat... În cele din urmă, am luat calea mănăstirii, la Sărăcineşti. Mama mă trimisese cu un frate la târg, la Vâlcea; acolo iarăşi m-am întâlnit cu o maică, pe care am întrebat-o de unde este şi mi-a zis că e de la Sărăcineşti, apoi am întrebat-o dacă ştie cumva dacă maica stareţă mai primeşte fete în mănăstire, la care maica întâlnită mi-a spus: Dar cu zorzoanele de la gâtul tău ce vei face? Numai să mă primească pe mine maica stareţă, că scap de ele numaidecât, i-am zis şi ea m-a îndrumat către mănăstire: mare mi-a fost mirarea când am aflat că acea maică era chiar stareţa mănăstirii..."

În preajma marii sărbători a Învierii, maica ne-a spus că putem şi noi învia sufleteşte, şi asta numai prin rugăciune, care te scoate din moartea întristării şi a durerii: "Când te rogi, eşti vesel, simţi ceva aproape de sufletul tău; eu am fost şi în lume, chiar dacă foarte puţin, şi am fost şi pe la petreceri, dar nu m-am simţit aşa de veselă la petreceri ca aici, la mănăstire, când cântam la strană şi mă rugam. Învierea este ceva care trebuie să se petreacă cu fiecare din noi zi de zi. Pentru că în fiecare zi murim şi înviem pentru Hristos. Un Paşte este viaţa oricărui creştin autentic. Murim pentru viaţa cea veche, păcătoasă şi înviem omului celui nou, plin de credinţă şi de virtuţi. Iar viaţa cea nouă este însoţită de bucurie". Iar o astfel de veselie, cu care Dumnezeu îi dăruieşte pe toţi cei care se păstrează curaţi la inimă, o astfel de bucurie am simţit şi la cea care ne-a vorbit despre mănăstire, monahia Filofteia.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!