Documentar
Un Sadoveanu altfel

Un Sadoveanu altfel

05 Noiembrie 2011

Arhim. Mihail Daniliuc

S-au scris multe adevăruri şi neadevăruri despre viaţa şi opera sa. Poate că titlul şi conţinutul acestui material vor surprinde, şi de aceea trebuie menţionat dintru început că Sadoveanu, ca de altfel mulţi alţi scriitori, a avut o viaţă zbuciumată, plină de căutări, împliniri, ezitări şi chiar scăderi. Toate acestea însă nu pot întina strălucita capodoperă literară pe care ne-a lăsat-o. Vă propun să descoperim cu acest prilej, semicentenarul morţii sale, un altfel de Sadoveanu; un Sadoveanu iubitor al valorilor spirituale ale Sfintei noastre Ortodoxii, manifestată în mai multe chipuri.

Mihail Sadoveanu este scriitorul care a reuşit inegalabila performanţă de a însoţi cu proza sa aproape întreaga istorie a poporului român de la primele alcătuiri de viaţă socială până-n vremea când, la data de 19 octombrie 1961, a ferit perdeaua veacurilor acestei lumi, în care a trăit 81 de ani, sălăşluindu-se în veşnicia eroilor pe care i-a imortalizat în romanele sale. Să ne gândim în primul rând la scrierile sale cu caracter hagiografic: Povestiri de petrecere şi folos (1920); Spre Emaus (1924); Sfintele Amintiri (1926); Istoria sfinţilor Varlaam şi Ioasaf de la India (1930); Legende sfinte (1947); Psalmii lui David în traducerea lui Sadoveanu (1991). Trebuie menţionată în acest sens şi preocuparea lui de prin 1905 de a se rescrie într-o limbă larg accesibilă Biblia, care să fie publicată într-un tiraj mare pentru a fi la îndemâna tuturor celor ce vor să o citească. Iată ce-i scria lui Spiru Haret, diriguitorul Ministerului Culturii şi Instrucţiunilor Publice, la acea dată: "…cartea sfântă ar trebui distribuită gratis, într-o ediţie cartonată şi ilustrată cu icoane, în orice colibă a ţării; să stea sub icoane şi-n casa cărturarului şi-n casa celui neştiutor de carte, la acesta din urmă cu nădejdea că-i va păşi pragul casei un ştiutor de carte pentru a o deschide şi pentru a-i umple sufletul şi casa de lumina învăţăturii dumnezeieşti". Însă lăudabila sa iniţiativă nu s-a concretizat după 1918, dar pe care, din păcate, nu a finalizat-o. Manuscrisele care se păstrează din această curajoasă faptă ne dau mărturie despre frumuseţea stilistică şi cunoştinţele solide pe care le avea Sadoveanu în domeniul religios. De exemplu, primele versete din cartea Facerii, Sadoveanu le-a redat astfel: "La început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. Pământul era vălmăşag şi pustietate; întuneric era deasupra adâncului şi suflarea lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor".

Scriitorul atras de sihăstrii

Emoţionante şi inedite sunt şi mărturiile unor persoane care l-au cunoscut direct pe Sadoveanu şi care ne aduc în faţa noastră un altfel de Sadoveanu, cu o viaţă apropiată de valorile Bisericii noastre strămoşeşti. Bunăoară arhimandritul Vasile Vasilache din SUA, autorul mai multor scrieri cu caracter autobiografic, referindu-se la romancier spunea: "... În 1935, Mitropolit la Iaşi era Nicodim, un vechi şi bun prieten al lui Mihail Sadoveanu, la care scriitorul venea adesea. Şi unul şi altul erau povestitori de seamă în limba românească. În acel timp eu eram Director al Mitropoliei şi editor al revistei "Mitropolia Moldovei". Şi cum în 1936 apăruse o nouă traducere a Bibliei, făcută de Mitropolitul Nicodim, Gala Galaction şi Pr. Vasile Radu, am închinat un număr de revistă noii traduceri a Bibliei. Şi pentru aceasta am cerut să-şi exprime aprecierea şi scriitorii ieşeni, Mihail Sadoveanu şi Ionel Teodoreanu. Ducându-mă în acest scop la Mihail Sadoveanu, el m-a primit la Copou, cu caldă prietenie şi mi-a făgăduit articolul, dar mi-a spus ca după el să retipăresc studiul prezentat de el, cu câţiva ani mai înainte, în revista "Viaţa Românească", cu privire la noua traducere a Psalmilor în româneşte, în care el evidenţia calităţile traducerii făcute de Mitropolitul Nicodim. Era un studiu profund, făcut pe comparaţii amănunţite de texte vechi ale Bibliei în româneşte".

Părintele Vasilache l-a cunoscut pe romancier şi în alte împrejurări, căci între anii 1950-1959 a fost egumen la Schitul Procov al Neamţului. Sadoveanu era atras de sihăstrii depărtate de lume, dar apropiate de cer. Ca şi în alte cazuri, literatul a imortalizat frumuseţea aşezării monastice de la Procov în cuvinte de o rară frumuseţe: "…Procovul este un schit în munte, deasupra chinoviei de la Neamţ. Când ajungi sus, găseşti o poiană, căreia noi i-am spus Poiana Raiului. Schit, căsuţe, arhondaric, livezi - trebuie să le cercetezi, ca să ţi se umple sufletul de dulceaţă. Însă nu poţi ajunge în asemenea cetăţuie nici cu automobilele, nici chiar cu trăsura cu cai. Greu şi cu primejdie e urcuşul într-un car cu boi, printre trunchiuri căzute pe margine de prăpastie. Un harnic om din vremurile noi a chibzuit un plan de şosea ca să ajungi acolo cu automobilul. Frumos lucru. Multă lume s-a bucurat de această bună-vestire; dar alţii - iubitori ai tainelor - s-au bucurat mai puţin, înţelegând că, dacă ajungi în cinci minute cu cea mai uşoară înlesnire acolo sus, apoi a doua zi Poiana Raiului nu mai este. Se stinge aicea şi apare în alte singurătăţi ale muntelui, încă nesiluite, unde un cuvios schivnic va alcătui alt Procrov al sufletului. Drept aceea, vlădica Nicodim, stăpânul acelui loc, n-a binecuvântat planul oamenilor noi şi Poiana Raiului se află încă în fiinţă. De altminteri, într-o regiune ca asta a Moldovei, ca şi în celelalte ţinuturi româneşti, are grijă Dumnezeu să deschidă din când în când calea spre locurile depărtate şi ascunse... N-aş putea spune că nu sunt un iubitor al progresului tehnic, şi cu toate acestea mie mi-i dragă această Ţară şi acest popor aşa cum sunt şi doresc uneori să rămână totul nestricat, ca Poiana Raiului de la Procrov."

"Când se cânta din Prohodul Domnului, Mihail Sadoveanu lăcrăma"

După cum se ştie, din anul 1948 Sadoveanu a locuit vremelnic în casa mult încercatului vlădică Visarion Puiu, aflată în spaţiul monastic al unui alt schit ce aparţine de marea lavră nemţeană Vovidenia. În timpul şederii sale aici, înainte ca boala să-l ţintuiască într-o stânjenitoare suferinţă fizică, scriitorul îşi îndrepta paşii adesea către Poiana Raiului, însoţit de cei apropiaţi. O astfel de vizită ne-o relatează şi părintele Vasile Vasilache: "…într-o dimineaţă de vară cu soare mă suisem pe culmile Pocrovului, dimpreună cu un ucenic al meu de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, Sandu Topornischi, care venise să mă viziteze. Pe la orele 10 dimineaţa, un călugăr vine să mă cheme: "Vino repede, că domnul Mihail Sadoveanu şi mulţi musafiri sunt în Schit!" Când vin, găsesc în chilia mea pe Mihail Sadoveanu care-şi luase puţină odihnă. Ne bucurarăm nespus de cinstea vizitei şi spre bucuria musafirilor, rog pe Sandu să cânte ceva din poeziile lui Mihai Eminescu. Tânărul cântăreţ, înzestrat cu un deosebit dar al cântării, atrage admiraţia tuturor şi îndeosebi a lui Mihail Sadoveanu, care ar fi voit să-i cânte mai multe poezii din Eminescu, însă tânărul nu le ştia pe de rost, iar eu nu aveam cartea cu poeziile lui Eminescu în schit. Atuncea am aflat ceva cu totul deosebit, Mihail Sadoveanu ştia toate poeziile lui Eminescu pe de rost. El spunea textul şi tânărul cântăreţ le cânta. Uimit de aceasta îl întreb: "- Cum de-ai învăţat, Cucoane Mihai, toate poeziile lui Eminescu, care numără sute de pagini?" El mi-a răspuns:

"- Mi-au plăcut mult şi numai atuncea ajungi ca o poezie şi un text să te pătrundă, când îl ştii pe de rost, atuncea el se topeşte în fiinţa ta, făcându-ţi să răsune de frumuseţile exprimării şi ale gândirii toate fibrele fiinţei tale." Văzând talentul cântăreţului, Cuconu Mihai cere să-i aduc cartea Prohodul Domnului. Şi pe când tânărul Sandu cânta mai multe stihuri din Starea I-a, a II-a şi a III-a, Mihail Sadoveanu lăcrăma. Era mărturia unei simţiri calde pentru suferinţele Celui ce pătimise atâta de la oameni"
(spicuiri din comunicarea ţinută în cadrul Simpozionului Centenarului Naşterii lui Mihail Sadoveanu, Michigan, de 8 noiembrie 1980).

Iubitor de istoria acestui neam

Un alt Sadoveanu ni-l învederează şi înflăcărarea cu care condeierul a imortalizat personaje sfinte din trecutul glorios al neamului nostru românesc, cum ar fi: Sfântul Ioan de la Râşca, în romanul Vremuri de bejenie, Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, binecredinciosul Ştefan cel Mare şi Sfânt în romanele Fraţii Jderi şi Viaţa lui Ştefan cel Mare. Scriitorul şi-a arătat dragostea profundă pentru acest ultim personaj nu numai în scris, ci şi prin atitudinea intransigentă când cineva încerca să sublinieze sfântului voievod vreo pată. Iată o întâmplare simptomatică istorisită de părintele Vasilache: "…într-una din veri scrisesem o carte, "Păcat şi pedeapsă", în care, după câteva capitole de analiză a păcatelor şi pedepselor, încheiam cu un capitol despre pilde istorice de păcate şi pedepse. La auzul acestora, maestrul Sadoveanu ceru să-i istorisesc câteva. Fără să fiu atent, i-am spus şi pedeapsa ce şi-a luat Ştefan cel Mare, care a cucerit Chilia de la munteni, când domnitor era Vlad Ţepeş, ce-l ocrotise pe Ştefan Vodă în anii de prigoană de către ucigătorii tatălui său. Atuncea Ştefan cel Mare, în lupta de la Chilia, a primit o rană care nu i s-a vindecat toată viaţa şi la sfârşit tot de ea a murit. Abia sfârşisem de spus acestea şi parcă-l văd pe Cuconu Mihai cum sare în apărarea eroului lui preferat, Ştefan cel Mare. Se scoală de pe scaun, păşeşte cu paşi grei şi plini de energie, spunând că Ştefan cel Mare, ca Părinte al Moldovei, a luptat la Chilia să-şi apere casa neamului său... I-am admirat pledoaria iubirii sale pentru Ştefan cel Mare şi Sfânt, plină de o elocinţă rară."

Sunt evocări emoţionante, care arată apropierea scriitorului de mulţi călugări iubitori de cultură şi nu numai. Dar dacă ne gândim la dramaticele evenimente din 1959, când părintele Vasile Vasilache a fost scos afară din mănăstire şi încarcerat alături de mulţi alţi fraţi de suferinţă, e firesc să ne întrebăm unde era Sadoveanu atunci!? Părintele Vasile Vasilache a suferit temniţă grea timp de aproape un deceniu. Nu putea oare Sadoveanu să-l ajute? Se pare că nu! Suferind, cu o pronunţată hemiplegie dreapta, scos din rosturile publice, romancierul a apus lent în casa vrednicului mitropolit al Bucovinei Visarion Puiu din spaţiul monastic al Vovideniei, încheindu-şi călătoria acum 50 de ani, cu dorinţa neîmplinită de familie, aceea de a fi înmormântat la Neamţ, în poiana liniştii. Sadoveanu a suferit mult pentru călugării arestaţi. Pe unii nu a reuşit să-i ajute să scape de temniţă, însă pe alţii da. Amintim aici de câteva nume sonore din istoria zbuciumată a acelor vremi: arhimandritul mitrofor Melchisedec Dimitriu, stareţul Mănăstirii Neamţ, cunoscutul psalt al Neamţului Victor Ojog, egumenul marii lavre, apoi cancelaristul mănăstirii, părintele Nifon Corduneanu, şi cunoscutul profesor universitar, preşedintele Baroului ieşean, unul din cei mai mari magistraţi ai României interbelice, devenit călugăr la Neamţ, Petru Pogonat.

Cu glasul său duios rostea psalmii Utreniei…

Mărturii asemănătoare cu ale părintelui Vasile Vasilache, legate de ataşamentul scriitorului Mihail Sadoveanu faţă de valorile Bisericii noastre strămoşeşti mai sunt. În treacăt amintim de relatarea părintelui Ioan Gherasim în cartea Petru Pogonat. Meditaţiunile unui călugăr smerit. În anii de seminar, autorul cărţii spune că l-a văzut adesea pe Sadoveanu, prezent la slujbele din biserica mare a Mănăstirii Neamţ sau din biserica Schitului Vovidenia, unde scriitorul nu doar că asista, ci participa activ la sfintele oficieri, rostind cu duiosul său glas psalmii Utreniei. Rostind, căci îi ştia pe de rost. La fel de edificator este şi cazul povestit de părintele Cleopa de la Sihăstria, din care aflăm că Sadoveanu l-a trimis la Iaşi să-i spună mitropolitului Sebastian Rusan de pericolul iminent în care se afla. Părintele Ioan Ivan, director al Seminarului Teologic, în vremea şederii lui Sadoveanu la Vovidenia, ne-a destăinuit în urmă cu câţiva ani cum scriitorul îl ruga să-i trimită din când în când elevi seminarişti iscusiţi în ale muzicii, care să-i cânte şi să-l încânte cu frumoase piese muzicale religioase sau populare.

Sunt câteva mărturii care ne înfăţişează un altfel de Sadoveanu. Nu voim ca prin ele să concurăm cu marile exegeze critice şi nici să evidenţiem detalii. Dorim ca prin acestea să se refacă, fie şi parţial, imaginea unui întreg deoarece, după 1990, Sadoveanu nu de puţine ori a fost dispersat şi privit unilateral, dintr-o perspectivă care nu reflectă în întregime complexitatea vieţii şi scrierilor sale, uitându-se că opera literară a acestui rapsod al pământului şi spiritului românesc reprezintă o veritabilă carte în care sunt strânse cu multă trudă şi dragoste toată frumuseţea şi poezia pământului nostru străbun.

La acest moment comemorativ să ne amintim de spusele sale profetice: "Nu voi muri pe de-a-ntregul, dacă mă simt solidar cu cei care au lăsat să picure în cărţi sânge din sângele lor, lumină din lumina lor, trecându-ne nouă un zâmbet de nădejde şi încredinţare că răspundem peste veacuri şi milenii unei chemări într-un veac viitor."


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!