Repere şi idei
Un smerit făclier al credinţei dreptmăritoare (II)

Un smerit făclier al credinţei dreptmăritoare (II)

La Schitul Darvari, sub lupa neiertătoare a Securităţii, s-a desfăşurat cea de-a doua parte a pastoraţiei preotului George Teodorescu.

Mutarea aceasta a avut loc în anul 1960, când Biserica „Sfânta Ecaterina“ a devenit paraclis al Facultăţii de Teologie din vecinătate. Ceea ce se putea constata la reputatul duhovnic era aprofundarea lucrării harismatice cu comunitatea care l-a urmat acolo, alcătuită din mulţi intelectuali şi îndeosebi tineri. O afirmă deschis un fost ucenic al său: „La biserica Schitul Darvari, atunci biserică de mir, roiau în jurul Părintelui George personalităţi de marcă ale culturii noastre. Dacă ar fi să-l pomenesc doar pe Nicolae Steinhardt, la care voi mai reveni, călugărit mai târziu la Rohia“ (†Andrei Andreicuţ, „S-au risipit făcătorii de basme“, Alba Iulia, 2001, p. 13). La întoarcerea din puşcărie, Nicolae Steinhardt se străduieşte să pună în practică rânduielile creştine care urmează după primirea Sfântului Botez. În acest sens, are loc o întreagă cercetare pentru alegerea oficiantului dintre atâtea personalităţi ale clerului bucureştean: „Bucureşti, septembrie 1964. Părintele Mina mi-a spus şi repetat numele preotului la care urmează să mă prezint dacă ies din închisoare. Numele acestui preot, în ziua eliberării, îl uitasem (...). Schitul Darvari e o bisericuţă de vis, în mijlocul unei grădini de roman semănătorist, şi e un fost metoc atonit. Trecusem de multe ori cu jind pe lângă Schit şi făcusem odată Învierea acolo cu tanti Viorica. Locul nu poate să nu atragă prin graţia, micimea, liniştea lui tupilată. Fascinosum. Primesc, aşadar, fără a mai sta pe gânduri propunerea Marianei, şi văd şi în sugestia aceasta un fel de minune, un «rapel», o chemare a trecutului şi o împlinire a sa. Decid a mă duce să-l văd pe preot a doua zi. Cum îl cheamă? George Teodorescu, zice Mariana. Îmi aduc aminte că acesta era numele pe care mi-l dase părintele Mina. Preotul mă primeşte fără a-mi pune multe întrebări şi-mi fixează data de 12 septembrie. La 14, ziua Crucii, mă va împărtăşi. Sunt miruit într-o sâmbătă după-amiază, de faţă fiind, pe lângă preot şi dascăl, naşii...“ (p. 175).

Desigur că ochiul cel neadormit al oamenilor întunecaţi continuau să vegheze asupra pastoraţiei neobosite de la Schitul Darvari. Lucrarea sa este împinsă la marginea Ortodoxiei, ca un „grupuleţ“ care nu merită atenţie, „dârvarii“. În „Sectologia“ lui P. I. David, Constanţa, 1999, p. 292, se vorbeşte şi de o încercare a încadrării politice a neobositului predicator: „Marele patriarh (Justinian) s-a făcut că nu vede «cuiburile» ostăşeşti de la biserica Sf. Ecaterina (Pr. Iosif Gafton, ajuns Episcop al Râmnicului şi Argeşului, †1987) sau Darvari (Pr. Georgică Teodorescu, †1965)“.

Într-o carte de referinţă în studiul totalitarismului de la noi, citim: „Teodorescu George, preot. Biografie. În 1960 se afla închis la Jilava; apare menţionat în relatările despre întâmplările din detenţie în anii 1961, 1964“.

Legătura cu oamenii de sprijin duhovnicesc din ţară încă se mai îngăduia. Relaţiile cu românii plecaţi peste hotare supărau însă foarte tare pe cei care pândeau uşile bisericilor „în toată vremea şi în tot ceasul“. Îi iritau scrisorile prietenilor, cu ştiri despre realităţile din ţară, dar şi literatura religioasă care se putea primi de acolo. Un astfel de răvaş îl reproduce Mitropolitul Andrei: „Bunule părintele George, unul dintre fiii dumneavoastră în inima căruia aţi rămas pentru totdeauna ca cel mai bun dascăl şi deschizător de drumuri în viaţa spirituală, vă urează de aici din Patrie multă sănătate de la Dumnezeu. Ne pare rău că nu sunteţi şi acum aici între noi. Nu v-am scris din toamna trecută pentru că atunci am făcut armata. Acum sunt din nou pe şantier unde dublăm o cale ferată. Multe din cărţile, ce le am datorită bunătăţii dumneavoastră, pot să le citesc fără dificultate. Cu ceilalţi corişti de la Schitul Darvari nu m-am întâlnit de două luni. Totuşi de Dumnezeu şi de Sfânta Biserică nu m-am rupt. Umblu regulat la biserică aici în Alba. Am fost de Sfânta Maria la Mănăstirea Rohia. A fost atâta lume şi entuziasm! Poate mă veţi întreba dacă mai vreau să mă fac preot? Sigur că da“ (p. 17).

Sătul de atâtea şicane, părintele Georgică se hotărâse să plece peste hotare. Va fi contribuit la aceasta şi eşecul conlucrării cu un confrate de la Biserica „Sfântul Vasile“-Victoriei, unde fusese mutat, dar mai ales dorul după unicul său fiu, persecutat în ţară ca băiat de preot. În Argentina, unde s-a reunit familia, fostul duhovnic al Oastei Domnului, înconjurat cu dragoste şi însufleţire de enoriaşi, a simţit curând singurătatea. Aproape orb, în urma unei operaţii de ochi, el se va fi mângâiat adesea cu reuşitele pastoraţiei sale de odinioară, cu oamenii pe care i-a asistat duhovniceşte. Este vorba de nume de mare rezonanţă ale preoţimii ortodoxe române de astăzi: Mitropolitul Andrei al Clujului, Mitropolitul Serafim al Europei Centrale, Arhiepiscopul Timotei al Aradului, Arhiepiscopul Justinian al Maramureşului, Episcopul Irineu Crăciunaş, Episcopul Ioan al Oradiei. Din rândul altor categorii de credincioşi: arhim. Mina Dobzeu, pr. Florian Boitan, pr. Ion Covercă, pr. Stelian Izvoranu, pr. Dragoş Bucescu, pr. Florin Bucescu, prof. Nicolae Stănescu şi subsemnatul.

Faţă de aceste rezultate duhovniceşti, obţinute în cumplitele vremuri politico-sociale ale comunismului de la noi, gândul te poartă către cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii“ (2 Tim. 4, 7).


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!