Un tânăr din Frumuşica se bate cu talibanii din Afganistan

Florentin Florescu, 28 Iunie 2007

Aşa cum Caragiale se întreba ce caută neamţul în Bulgaria, ne întrebăm şi noi ce caută românul în Afganistan. Ce să caute şi el decât un salariu mai bun? Însă riscurile la care se supun militarii români în misiunile din zonele de conflict sunt imense. De acest lucru s-a convins şi sergentul major Ioan Constantin din satul Şendreni, comuna Frumuşica, judeţul Botoşani, rănit recent în timpul misiunii sale din Afganistan.

Mai hotărât să-şi lase picioarele pe front decât să-şi ia cu ele tălpăşiţa, militarul român a fost din totdeauna, prin vocaţie lui, un erou.

Eroii nu mor niciodată, nici măcar când îşi dau obştescul sfârşit. Istoria noastră naţională e burduşită cu eroi care ne-au făcut celebri şi pentru asta recunoştinţa naţională este binemeritată. Încă din clasele primare am învăţat că eroi erau vitejii oşteni care tăiau capul turcilor.

După aceea, la fel de eroi au fost şi cei care au împuşcat în nemţi cu gloanţe inepuizabile, ca în filmele lui Sergiu Nicolaescu.

Azi, eroii noştri se afirmă în bătălii fără nici un interes naţional, unicul lor scop în misiune fiind simbria. Dacă în trecutul nu prea îndepărtat ne lăudam cu tonele de oţel pe cap de locuitor şi exportul de utilaje petroliere, astăzi exportăm ceea ce ne-a mai rămas: carne de tun.

„Mă gândeam că poate fi altul“

Aşa cum Caragiale se întreba ce caută neamţul în Bulgaria, ne întrebăm şi noi ce caută românul în Afganistan. Ce să caute şi el decât un salariu mai bun? Însă riscurile la care se supun militarii români în misiunile din zonele de conflict sunt imense şi nu au nici o altă motivaţie decât salariul. De acest lucru s-a convins şi sergentul major Ioan Constantin, din satul Şendreni, comuna Frumuşica, judeţul Botoşani.

Ştirea pe care posturile de televiziune au prezentat-o ca pe o mare performanţă gazetărească, cum că un militar român a fost rănit în timpul misiunii sale din Afganistan, a adus tristeţe fără margini în sânul familiei sale. „Când am auzit la televizor că Ioan Constantin a fost rănit în Afganistan am crezut o vreme că nu-i vorba despre băiatul meu“, a spus Veronica Constantin, mama băiatului. „Am aflat de pe N24 şi mă gândeam că poate fi altul, cu acelaşi nume“.

Vreme de o zi, soţii Iordache şi Veronica Constantin, părinţii lui Ion, cel trimis de interesul personal să slujească o cauză necunoscută lui au trăit clipe de încrâncenare. Ce a fost în sufletul lor, numai ei şi divinitatea pot da un răspuns. Dar ei, nici acum nu pot realiza ce li s-a întâmplat.

Copilul lor, de numai 25 de ani, plecase acolo ca să câştige bani şi dintr-odată visul lui părea să se fi năruit. Un telefon primit de la el zilele trecute a risipit o parte din grijile părinteşti. „Ne-a sunat el, când a avut posibilitatea. Atât mi-a spus: că-i pălit la un ochi şi are câteva cicatrice, dar să nu intrăm în panică“, retrăieşte Veronica Constantin momentul adevărului. Faţa i s-a luminat pe loc, iar ultimele rămăşiţe de lacrimi au fost umplute de alte lacrimi, dar de bucurie de astă dată.

Şi-a cerut iertare de la ai săi, în caz de „Doamne, fereşte!“

N-avea nici o lună de când plecase de acasă. Înainte de a porni în misiune, Ioan Constantin îşi vizitase familia din Şendreni şi şi-a cerut iertare de la ai săi, în caz de „Doamne-fereşte!“.

Acolo unde pleca el ştiai când te duci, dar numai cel de Sus putea şti dacă te mai întorci sau nu. Era necăsătorit, aşa că obligaţii familiale nu avea decât pentru părinţii şi fraţii săi. Nu avea o statură atletică precum eroii filmelor americane de comando şi nici unitatea care l-a recomandat pentru misiunea din Afganistan nu a fost dotată cu scenografia necesară: puşti cu muniţie la greu, cartuşe cu laser care trag şi pe după colţ sau alte grenade sofisticate.

Este un simplu soldat român, de vreun metru şaptezeci înălţime, nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar bătăios şi neînfricat ca eroii din poeziile lui Vasile Alecsandri.

Decât că el nu lupta pentru independenţa neamului său, ci a independenţei sale financiare. A stat două săptămâni în spital, însă nici gând să se aciueze la „vatră“, fiindcă altă misie aşteaptă la rând.

Nu poate suna mai des fiindcă acolo telefoanele-s scumpe şi el încă nu a apucat să ia prima soldă. „Pe internet costă mai puţin, dar unde să găseşti un internet aici în deşert? Şi apoi nici voi nu aveţi internet în sat, la Şendreni“, le-a spus telefonic Ioan, părinţilor.

Împlinirea unui ideal

Sergentul major Ioan Constantin n-a fost dintotdeauna şi nici nu a visat să fie un militar. Cu atât mai puţin un erou. Fratele său, Dumitru, s-a făcut preot la Mănăstirea Bucium din Iaşi şi poate că şi el ar fi putut urma acelaşi destin duhovnicesc. Însă n-a fost să fie. După ce a terminat liceul la Nicolae Bălcescu, a plecat la Şcoala Militară la Piteşti, apoi a fost repartizat la Bistriţa, după care la Turda şi de acolo la Târgu Mureş, unde a fost recrutat pentru misiunea din Afganistan. Pentru el, a fost împlinirea unui ideal. De mult visa să colinde lumea şi să lupte. Indiferent pentru ce cauză. Visul însă nu bate realitatea şi de asta s-a lămurit încă de la începutul misiunii sale. Ajuns în Afganistan, a fost detaşat în provincia Herat, unde se dădeau lupte grele cu talibanii.

Numai cu trei zile înaintea sosirii sale au fost ucişi 136 de talibani de către forţele pacifiste. În replică, talibanii au reacţionat în stilul lor caracteristic.

Ioan Constantin a fost una din victimele acestei replici. O bombă explodată asupra unităţii ce efectua o misiune de patrulare l-a surprins nepregătit, rănindu-l. „Militarul a suferit un hematom în zona ochiului drept în urma unei explozii. Nu i-a fost afectată vederea şi se va recupera în cinci zile, urmând să se întoarcă pe teatrul de operaţie“, a fost declaraţia oficială a Comandamentului Doi Operaţional Întrunit „Alexandru Averescu“. Cu toate astea, militarul botoşănean a stat mai mult timp în spital, după cum singur a declarat telefonic părinţilor săi. De unde se vede că una-i politica internă şi alta cea externă.

Părinţii săi, împreună cu sora lui cea mică, Petronela, se roagă seară de seară pentru sănătatea lui Ioan şi revenirea lui grabnică în sânul familiei. Tatăl, Iordache, care este şi pălimar la biserica din sat, nu uită niciodată să-l treacă pe acatistul pentru vii la preot. Iar când trage clopotele, din sunetul argintiu al acestora răzbate şi o fărâmă din frământarea sufletească a părintelui.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!