Un vis mai mare decât veacul

Cătălin Turliuc, 08 Decembrie 2007

Existenţa unei mari construcţii care să întruchipeze în mod simbolic spiritualitatea şi dimensiunea confesională a naţiunii române a constituit, de-a lungul istoriei noastre moderne şi contemporane, nu numai o temă de discuţie şi reflecţie, ci, mai ales, un plan de acţiune care a mobilizat energii din cele mai diverse. Vremurile, conjuncturile istorice şi nenumăratele lipsuri materiale au făcut ca un deziderat legitim şi firesc să fie mereu amânat sub presiunea unor imperative imediate care, de cele mai multe ori, s-au pierdut în negura istoriei, transformând dorinţa românilor în acest sens într-un proiect mereu amânat.

Atunci când clipa de glorie pentru neamul românesc sosea - întărind astfel dorinţa edificării unui monument reprezentativ pentru spiritualitatea şi credinţa strămoşească - apăreau mereu piedici şi lipsuri materiale, nevoi stringente, care se puneau stavilă împlinirii acestei dorinţe nutrite de mulţi români. Când au existat perioade de relativă prosperitate, prea puţine din păcate, conducerea statului nu a mai rezonat cu voinţa anterior exprimată sau, din motive ideologice, nu a mai considerat necesară edificarea unui astfel de monument. Acum, la începutul celui de-al treilea mileniu creştin, avem bucuria de a vedea cum un vis centenar prinde contur şi, în sfârşit, românii vor putea împărtăşi satisfacţia de a-şi mărturisi dragostea faţă de Dumnezeu şi ţară într-un locaş demn de măreţia trecutului lor şi de tăria nestrămutată în credinţa strămoşească.

Proiectul unei mari catedrale, mereu amânat

După dobândirea independenţei de stat a României (1878) şi implicit a statutului de subiect al dreptului internaţional (1880), s-a pus pentru întâiaşi dată problema ridicării unui nou locaş de închinăciune, între cele peste 100 care existau deja în Bucureşti, care să preamărească credinţa românilor şi jertfa lor. Proiectul unei mari catedrale, suficient de mare pentru mulţimea care se aduna la Te Deum-urile prilejuite de sărbătorile naţionale, a fost pusă din nou, după proclamarea Regatului (1881) şi în preajma dobândirii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

În 1884, guvernul liberal, condus de Ion C. Brătianu, a votat un credit de 5 milioane de lei în scopul construirii acestui mult dorit edificiu. Nevoile ţării şi schimbarea guvernelor au făcut ca aceşti bani să fie îndreptaţi spre luminarea poporului prin construcţia de şcoli - în cadrul amplei opere reformatoare haretiene - şi, astfel, chiar dacă nu s-a realizat o nouă şi măreaţa catedrală, a fost satisfăcută o cerinţă legitimă şi nobilă a epocii. Un pic peste jumătate de milion de lei rămăseseră totuşi disponibili pentru realizarea catedralei. S-a înfiinţat o comisie de către Ministerul Cultelor (1898) şi problemele legate de puţinătatea resurselor financiare, de amplasamentul viitoarei construcţii, corelate cu chestiunea necesarelor exproprieri, au dus la un previzibil eşec.

„Statul este dator să facă această catedrală, pentru că a luat averile Bisericii“

După cum sublinia Gheorghe Vasilescu, într-un documentat excurs asupra problemei: „Problema a fost reluată de dr. Constantin Istrati, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice în noul guvern conservator, care, în şedinţa Sfântului Sinod din 11 mai 1900, după ce a arătat că şi restul de bani rămaşi din creditul votat în 1884 s-au cheltuit în alte scopuri, a propus Bisericii să ia sub patronajul său construirea unei catedrale în Bucureşti şi să lanseze liste de subscripţie publică pentru strângerea de fonduri, urmând ca, la timpul cuvenit, guvernul să contribuie şi el cu o sumă, după posibilităţile bugetului.

Se produce, astfel, o schimbare de atitudine din partea statului faţă de acest edificiu. Dacă, la început, construirea unei catedrale în Bucureşti a fost o iniţiativă a guvernului, susţinută de Corpurile legiuitoare prin votarea unui credit suficient pentru realizarea ei, acum, după trecerea anilor, când se cheltuiseră toţi banii fără să se facă măcar un mic început, problema este trecută pe seama iniţiativei particulare şi tratată ca un fapt de caritate publică, sub patrimoniul Bisericii şi cu sprijinul guvernului. Desigur, propunerea ministrului Constantin Istrati a fost întâmpinată cu obiecţii întemeiate, în şedinţa amintită a Sfântului Sinod, de mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei şi Sucevei şi de episcopul Atanasie Mironescu al Râmnicului, care au afirmat că statul luând averile Bisericii, este dator a face aceasta catedrală, deci el trebuie să aibă iniţiativă şi să dea bani de la buget, aşa cum a dat pentru multe clădiri şcolare, militare, căi ferate, drumuri şi alte lucrări mari, urmând să contribuie şi Biserica, făcând apel la credincioşi. Până la urmă, la insistenţele ministrului Constantin Istrati de a i se da concursul spre a vedea ridicându-se acest sfânt lăcaş şi pentru a nu se tergiversa lucrurile, în lipsa altei soluţii, Sfântul Sinod a luat, în principiu, sub patronajul sau construirea unei catedrale în Bucureşti, desemnând în comisia de colectare a fondurilor, alături de persoanele ce urmau să fie numite de Ministerul Cultelor, trei arhierei şi anume, Nifon Ploieşteanul, vicarul Mitropoliei Ungrovlahiei, Calist Botoşăneanul, vicarul Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, şi Pimen Piteşteanul, vicarul Episcopiei Argeşului“.

România Întregită a visat o catedrală măreaţă

Activitatea acestei comisii din care a făcut parte şi istoricul Dimitrie Onciul - autorul textului care însoţea subscripţia publică - a fost prodigioasă, dar criza economică a generat insurmontabile probleme şi sumele colectate nu au fost suficiente. Prima conflagraţie mondială cu pletora sa de sacrificii şi traume a pus capăt acestei iniţiative aşa cum este uşor de închipuit şi proiectul nu a putut fi dus la bun sfârşit.

România Întregită, aşa cum a rezultat la sfârşitul primului război mondial şi cum a fost consfinţită de sistemul versaillez avea să devină o putere subregională semnificativă în acest areal al Europei. Desigur, acum - o dată în plus - construcţia unui măreţ edificiu, o catedrală demnă de cinstirea lui Dumnezeu - care-i binecuvântase pe români, aducându-i, prin sângele şi jertfa lor, în graniţele aceluiaşi stat -, devenea imperativă.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!