Una dintre greşelile părinţilor este să ceară şcolarului numai note bune

Oana Rusu, 06 Septembrie 2007

▲ Una dintre cele mai grave greşeli pe care le fac părinţii, atunci când copiii lor încep şcoala, este să îi ameninţe: „Lasă, că mergi tu la şcoală!!“ ▲ Astfel, plăcerea de a descoperi universul şcolar se pierde ▲ Psihologii recomandă părinţilor să aştepte maturizarea emoţională a copilului pentru a-l da la şcoală şi să nu ia în calcul doar vârsta cronologică ▲ „Rolul părinţilor este acela de a crea copiilor obiceiuri pe care să le respecte împreună“, susţine psihologul pediatru Mihaela Ghircoiaş, referitor la modul de adaptare a copiilor la programul de şcoală ▲ „În privinţa şcolii, trebuie să ai o relaţie ca de la adult la adult cu copilul“, mai precis, acesta trebuie responsabilizat, susţine psihologul ▲

Pentru mulţi părinţi şi copii, momentul începerii şcolii aduce diverse dileme. Unii cred că e mai bine ca vârsta de începere a şcolii să fie cât mai mică, astfel încât copilul să se obişnuiască cât mai repede cu învăţatul, cu un program, în timp ce alţi părinţi consideră că un an de joacă în plus este foarte important pentru dezvoltarea copilului. O mare parte dintre educatori sau învăţători recomandă începerea şcolii de la şase ani, în timp ce psihologii sunt mai prudenţi şi atrag atenţia asupra maturităţii emoţionale a copilului, mai importantă decât vârsta cronologică.

O dată intraţi la şcoală, copiii şi părinţii sunt puşi în faţa unor situaţii noi, la care există modalităţi diferite de a reacţiona. Astfel, unii copii se trezesc cu plăcere dimineaţa şi sunt nerăbdători să îşi întâlnească colegii şi învăţătoarea, în timp ce alţii cu greu se lasă convinşi asupra importanţei şcolii, de un cor format din părinţi şi bunici binevoitori. Grija familiei trebuie sporită şi diversificată pe diferite paliere, iar uneori, sfatul unui psiholog este binevenit.

Despre comportamentul pe care ar trebui să îl adopte un părinte faţă de copilul său de vârstă şcolară, am vorbit cu Mihaela Ghircoiaş, psiholog pediatru la Spitalul pentru Copii „Sfânta Maria“ din Iaşi. Cu o experienţă de zeci de ani în psihologia copilului şi dezvoltarea armonioasă a acestuia, Mihaela Ghircoiaş a dat câteva sfaturi pertinente asupra modului în care un părinte trebuie să acţioneze în ceea ce priveşte copilul său.

Dacă nu este maturizat din punct de vedere emoţional, copilul nu are ce căuta la şcoală

Atât copiii, cât mai ales părinţii se gândesc acum la faptul că în curând va începe şcoala. Care sunt greşelile pe care le fac în mod frecvent părinţii, atunci când îşi pregătesc copiii pentru şcoală?

Cea mai frecventă greşeală pe care o fac părinţii este că îşi dau copiii prea devreme la şcoală. Ei dau copiii la şcoală în funcţie de vârsta cronologică, adică se uită în certificatul de naştere al copilului, în loc să se uite la copil. Trebuie, măcar pentru o perioadă scurtă de timp, să îl urmărească şi să vadă ce anume îl interesează, pentru că ar putea să nu fie şcoala pe primul loc, s-ar putea ca el încă să vrea să se joace, să aibă alte priorităţi, s-ar putea chiar să mai aibă un frate mai mic acasă sau poate că vrea să mai stea cu mama. Lucrurile acestea se întâmplă foarte frecvent, din păcate consecinţele apar în timp, nu sunt imediate. Foarte des se întâmplă să vină părinţii să îmi spună că „trebuie să îl dau la şcoală, are deja şase ani“, sau „împlineşte şapte ani în noiembrie“ şi îi întreb, bine, dar scrie asta pe fruntea lui? Când copilul nu este maturizat din punct de vedere emoţional, nu are ce căuta la şcoală. El abia stă în bancă la grădiniţă, ce să facă la şcoală? Va fi o problemă cu un astfel de copil, va fi complexat, ar putea tulbura şi clasa. Acum, nici clasele nu sunt foarte mici, iar învăţătorii nu sunt întotdeauna foarte toleranţi, e şi greu când ai atâţia copii mici, încât eu nu îi văd bine pe aceşti copii la şcoală. Efectele se văd abia în semestrul doi sau în clasa a II-a.

Cum îşi pot da seama părinţii că a venit momentul pentru un copil să meargă la şcoală, că micuţul este pregătit pentru acest pas?

Este bine să vorbească cu un specialist, şi apoi, o mamă totdeauna are un feeling, totdeauna are un sentiment. Mama simte orice. Copilul încă nu a făcut febră, dar mama ştie că el va face febră, după cum priveşte, după lucirea din ochi, după felul cum se mişcă, totul îi spune. Nu vă bazaţi pe ce vă spune altcineva despre copilul vostru, bazaţi-vă pe intuiţia voastră, pe felul în care vorbeşte glasul inimii, că acesta este cel mai sigur.

De multe ori, copiii sunt foarte curioşi, doritori de nou, nu ar fi acesta un indiciu că ar putea merge la şcoală?

Da, aşa este, copiii sunt foarte atraşi de lucruri noi, dar eu mai recomand ca un copil să meargă la şcoală şi fără să fie înscris. Dacă vrei să faci această experienţă cu copilul tău, îl duci neînscris la şcoală, să vadă cum e şi garantez că, după câteva zile sau două trei săptămâni, îţi vei da şi tu seama, ca mamă, dacă faci sau nu o mare greşeală. Foarte rar s-a întâmplat ca un copil dat de şase ani la şcoală să se poată dezvolta normal. La ei, altceva intră în firesc. Pentru ei, e firesc să doarmă la prânz, să se joace mai mult, în nici un caz să stea în bancă, chinuit, atâtea ore!

Şi părinţi, şi bunici, şi bonă, toată lumea trebuie să fie atentă la respectarea programului

O dată intrat la şcoală, ce ar trebui să evite părinţii să facă?

Una dintre greşelile părinţilor este aceea că ei cer rezultate. Una dintre cele mai mari greşeli este să ceară rezultate imediate: note bune, note excepţionale, dacă se poate, disciplină, adică să îl pui într-un pat al lui Procust şi, dacă nu se încadrează, să îl pedepseşti sau să îl faci să sufere. Eu sunt de acord că nu are voie la televizor oricum, maxim o oră, o oră jumătate, în total, cu tot cu calculatorul, la o vârstă atât de mică.

Cât de îngăduitori ar trebui să fie părinţii şi cât de severi?

Aici nu este o reţetă, fiecare copil are limitele lui. Dar dacă nu le are, ar trebui să i le pună cineva, pentru că nu se poate dezvolta bine fără anumite limite.

Şi care ar fi aceste limite?

Programul, în primul rând. Trebuie să existe un program riguros, un program rigid, care trebuie să fie respectat, în primul rând, de către părinţi, şi apoi de către copil. Acesta este rolul părinţilor, acela de a crea obiceiuri, în primul rând, iar acestea trebuie respectate. Şi părinţi şi bunici şi bonă, absolut toată lumea trebuie să fie atentă la respectarea programului! Nu unul face, altul nu face, unul face şi unul desface, pentru că, în această situaţie, copilul se pierde, încearcă să întindă limitele cât mai departe.

Se întâmplă, de multe ori, ca părinţii să intre în contradicţie cu învăţătorii. Unii stabilesc un program, ceilalţi vor altceva.

Se negociază programul cu învăţătorii, dar nu pe spinarea copilului. Nu trebuie folosit copilul ca instrument de luptă între tine şi învăţător. Şi niciodată nu trebuie dezedificat învăţătorul în faţa copilului. Chiar dacă părerea ta nu este prea grozavă, copilul îşi va da seama, dar gura ta nu trebuie să spună aceste lucruri, pentru că, el, acolo, la şcoală, este mai mult decât acasă. Este foarte important să aibă încredere în învăţător.

Important este să nu se exagereze cu haine de ultimă modă, de top, de firmă

Care ar fi vârsta mai dificilă a copiilor, momentele mai delicate?

Cam de pe la nouă ani şi jumătate, când începe prepubertatea, chiar mai devreme, din păcate. Fetiţele, cam pe la nouă, ani, nouă ani jumătate, şi pe la unsprezece ani băieţii, încep să pună probleme, încep să îşi întrebe conştientul, subconştientul, cine sunt eu, ce pot să fac, cum pot să mă scot în evidenţă, cum aş putea eu să fac impresie, mai ales fetiţele sunt mai avansate, după cum ştim... pentru că băieţii încep mai târziu, dar mai agresiv. Fetele încep să se machieze, să se gătească de prin clasa a IV-a. E foarte bine să fie interesate de modă şi de felul în care arată, asta denotă sănătate psihică, dar nu în mod exagerat! Şi băieţeii care se îngrijesc sunt valoroşi, pentru că asta e o dovadă că se iubesc, asta înseamnă respect faţă de sine. Important este ca părinţii să nu exagereze cu haine de ultimă modă, şi de top, şi de firmă, încă de la vârste mici. Stop! Vă rog frumos, fiţi la locul dumneavoastră!

Dar în plan şcolar, care ar fi perioada mai dificilă a copiilor?

Pentru copii, toate clasele sunt grele, fiecare cu vârsta lui, clasa lui pe care nu o acceptă şi poate să coincidă sau nu cu perioada lui de dezvoltare mai dificilă. Pentru o parte dintre copii, clasa poate să fie mai uşor de acceptat, în privinţa a ceea ce li se cere, pentru alţii nu, din motive independente chiar de ei, pentru că nu controlează ei felul în care se dezvoltă şi nici ce răspuns dă organismul lor.

Care sunt cazurile tipice pentru perioada aceasta de vârstă şcolară mică?

Am avut multe cazuri cu copii care erau supăraţi că merg la şcoală, mai ales din semestrul al doilea. Atunci încep să se supere pentru că au aşa de multe lecţii, încep să se revolte şi să scadă la rezultate. Aici este rolul părinţilor să îi motiveze. Perioade critice pot fi începuturile de şcoală, perioadele premergătoare vacanţelor, după vacanţe, în general, şcoala este dificilă.

Copiii trebuie responsabilizaţi de către părinţi

Şi cum ar putea să fie motivaţi, „păcăliţi“ cumva?

În nici un caz copiii nu trebuie să fie păcăliţi, nici măcar în ghilimele. În privinţa şcolii, trebuie să ai o relaţie ca de la adult la adult cu copilul. Trebuie să îl tratezi ca pe un adult care are responsabilităţi. Trebuie să îl pregăteşti pentru responsabilităţi, pentru că, de cele mai multe ori, vedem în jurul nostru modele de neresponsabilizare a copiilor.

Foarte mulţi părinţi spun „dar eu nu îi cer decât să înveţe“. Dar copilul se plictiseşte doar învăţând! Dă-i şi responsabilităţi în casă. Părinţii spun „dar eu nu am ce să îi dau să facă, stăm la bloc». Bine, dar nu speli vasele? Nu duci gunoiul? Nu cumperi apă, pâine? Îl poţi trimite să cumpere pâine, dar numai el trebuie să facă acel lucru.

Pentru copiii care sunt singuri la părinţi, recomand un pet, un animăluţ. Dar chiar şi pentru ceilalţi copii. Contează foarte mult ca el să aibă răspunderea unei fiinţe vii. O pisică sau un căţel, un hamster sau un papagal, orice animăluţ poate fi un mod potrivit de a-l face pe copil să aibă grijă de cineva, şi nimeni din casă, foarte mare atenţie, dacă copilul nu se ocupă, nimeni nu îi ia locul. Dacă animăluţul va muri din cauza lui, acest lucru va trebui să se întâmple. Nu îl suplineşte nimeni la treaba pe care o are de făcut.

Cunosc copii, acum sunt adolescenţi, care nu au făcut niciodată nimic, nu au avut nici o responsabilitate şi sunt în pragul haosului, ei nu ştiu decât să se distreze, în ghilimele... că eu nu numesc distracţie că bei în neştire, sau că dansezi în neştire, sau doar să asculţi muzică... trebuie să faci ceva, nu să dormi ziua şi să te distrezi noaptea, asta nu duce nicăieri.

Principalul motiv al acestor schimbări este informaţia, care abundă

Aţi pomenit mai devreme de faptul că fetiţele se schimbă mai repede faţă de acum câţiva ani. Sunt schimbaţi copiii acum, faţă de acum aproximativ zece ani?

Da, eu văd schimbări, generaţiile se schimbă mai repede una faţă de alta. Fetiţele de acum zece ani în nici un caz nu erau cum sunt acum. Treaba merge foarte repede, nu ştiu unde o să ducă toate aceste schimbări, dar fetiţele sunt din ce în ce mai gătite, din ce în ce mai sofisticate, nu am nimic împotrivă, dar e dramatic cât de repede apar aceste modificări. Este adevărat că principalul motiv al acestor schimbări este informaţia, care abundă. Este acum televiziunea, calculatorul, internetul, părinţii care vin din străinătate şi care se simt vinovaţi şi care cumpără lucruri foarte scumpe şi, uite aşa, se globalizează şi copiii noştri.

Mai este vreo posibilitate ca un copil să îşi prelungească copilăria având în vedere asaltul informaţional la care este supus?

Asta este foarte complicat. Destul de complicat. Depinde foarte mult de mediul în care trăieşte. Depinde foarte mult de părinţi, iar dacă părinţii sunt plecaţi, şi asta se întâmplă destul de des, copiii sunt lăsaţi, de cele mai multe ori, în grija bunicilor, iar aici este o tendinţă contradictorie. Sunt bunici care păstrează regulile de acum 70 de ani, de când erau ei copii, iar pe de altă parte, sunt bunici care oferă suprema libertate şi care, de multe ori, spun „nu e copilul meu, maică-sa l-a adus“. Dar dacă tu nu vrei ca acest copil să crească aşa cum vezi la ceilalţi, nu-i da ocazia. Nu zic să ţii copilul în casă, dar un copil tratat cu respect este cel care ar putea să te respecte. Copilul nu trebuie tratat ca un inferior sau ca o persoană neajutorată sau ca ceva inutil. Copii aleg, de obicei, ce este mai potrivit pentru ei şi trebuie să facă „sportul“ ăsta de mici.

Webcam-ul este bun pentru a aduce părinţii din străinătate aproape de copii

Ce trebuie să facă cei care au în grijă copii lăsaţi de părinţii plecaţi în străinătate. Cum trebuie să se comporte cu aceşti copii?

Trebuie să se comporte cu ei la fel ca şi cu nişte adulţi. „Am grijă de tine, nu sunt părintele tău, sunt doar un înlocuitor“. Să se poarte „ca şi cum“. Este foarte important de reţinut acest aspect, „ca şi cum“. Trebuie să fie foarte clari în mesajul pe care îl transmit, că sunt doar înlocuitori. Trebuie să aibă un discurs de genul „nu sunt tatăl tău, nu sunt mama ta, dar dacă aş fi, aşa aş proceda, iar tu aşa ar trebui să te porţi, iar tu, atât timp cât eşti în custodia mea, aşa trebuie să faci“ - adică regulile casei, ale familiei în care intră. Ca la familiile cu plasamente, că de fapt, asta şi este, un plasament familial.

Dar cum ar putea să fie minimalizate, cumva, efectele plecării părinţilor?

Este nevoie de foarte multă comunicare între ei şi părinţi. Zilnic, dacă se poate, să vorbească la telefon, acum este şi webcam-ul. Am văzut chiar că webcam-ul este cel mai bun instrument, pentru că, aşa, părinţii şi copiii se şi văd, iar vizualul este cel mai important. Noi suntem o specie care acordăm cea mai mare importanţă vizualului. Este bine să fie scrise şi scrisori. Dacă îţi este dor de mama, scrie-i o scrisoare, chiar dacă nu o trimiţi, dar scrie-i, desenează-i ceva...

Ce credeţi despre „after-school“, acum când părinţii sunt atât de ocupaţi, este o alternativă bună pentru copii?

Da, foarte bună, eu o aprob cu cea mai mare căldură. Este foarte bună. Cred chiar că este cea mai bună soluţie. Copiii nu trebuie să mai care după ei atâtea cărţi… La spital ajung foarte mulţi copii cu malformaţii de coloană şi care umplu sălile de recuperare unde este şi foarte mult timp pierdut. În al doilea rând, părinţii nu mai au grijă acasă să facă temele, la after-school copiii fac lecţiile cu cineva specializat. Părinţii sunt sătui de serviciu, de făcut mâncare, de tot felul de treburi pe care le au de rezolvat… nu mai au timp de lecţiile copiilor. Chiar mă bucur că au apărut şi la noi astfel de posibilităţi pentru copii şi părinţi.

Părinţii nu trebuie să impună

Puteţi face un mini-ghid pentru copiii care merg acum la şcoală? Care ar trebui să fie programul lor zilnic, cât să înveţe, cât să se joace?

Eu aş propune ca, la început, raportul joacă - învăţare să fie, bineînţeles, în favoarea jocului... şi apoi, treptat, să scadă în defavoarea activităţii ludice şi să crească în favoarea activităţii cognitive, pentru că, este normal, în dezvoltarea personală este important ca el să vrea să ştie, numai dacă el vrea să afle… Trebuie să i se trezească curiozitate - sunt acum foarte multe materiale auxiliare, internet, jocuri. Pentru fiecare copil trebuie să se găsească un domeniu faţă de care să fie atras, în care să aibă abilităţi, în care el excelează şi îi face plăcere să lucreze… Dacă îi place ce face, atunci va vrea să mai facă.

Dar părinţii, bunicii ce ar trebui să facă?

Părinţii nu trebuie să impună. Ei trebuie să vină şi să spună „hai să citim împreună o poveste“. Asta le şi recomand, ca unul dintre părinţi, cel preferat, să citească poveşti împreună cu copilul. Şi citeşte părintele o pagină, apoi copilul o pagină, apoi schimbă impresiile, pentru a prinde copilul gustul… până când este pus să citească singur, iar el trebuie să îi povestească mamei ce s-a mai întâmplat, pentru că, vezi..., mama nu mai are timp.

Părinţii şi bunicii trebuie să facă o echipă, să nu spună părinţii ceva şi bunicii altceva, iar bunicii trebuie să fie mai toleranţi cu părinţii, să respecte nişte reguli. În orice familie trebuie să fie un „şef al clanului“. Orice spune acesta trebuie respectat, chiar dacă uneori mai şi greşeşte, iar dacă nu le convine celorlalţi, nu au decât să se certe în particular, dar nu de faţă cu copilul, nu trebuie să îl dezedifice, să îl terorizeze pe celalălt părinte, să nu spună „bunica zice să facem aşa, dar noi o să facem aşa…“, pentru că astfel nu îl atragi de partea ta; copilul va suferi un conflict de loialitate, iar dacă tu eşti dual, duplicitar, va fi şi el la fel. Să nu te aştepţi, când va fi mare, să îţi spună ţie că te iubeşte… şi să îi spună mamei că nu, pentru că el va căuta în viaţă posibilităţile cele mai uşoare şi nu va fi fericit.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!