Biserică şi societate
Unde au fost scrise cărţile Sfintei Scripturi

Unde au fost scrise cărţile Sfintei Scripturi

Lucian Apopei, 14 Martie 2008

În episodul de astăzi al „Atlasului biblic“, al XX-lea, vă prezentăm o pagină specială cu harta locurilor unde au fost scrise cărţile Sfintei Scripturi. Există, desigur, în unele cazuri, incertitudini sau chiar necunoscute legate de comunităţile unde s-au consemnat, în scris, cuvintele inspirate autorilor de către Dumnezeu.

Desigur, privilegiul locurilor respective de a găzdui autorii biblici în momentul consemnării în scris a Sfintei Scripturi este unul istoric. Un aspect esenţial este însă universalitatea mesajului, Biblia fiind redactată spre folosul şi mântuirea tuturor neamurilor.

În „Teologia Dogmatică“ publicată în anul 1991, la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, se menţionează că învăţătura Sfintei Scripturi a fost consemnată, în cele mai multe cazuri, datorită unor nevoi duhovniceşti ale credincioşilor, o parte a „predaniilor“ fiind păstrată prin viu grai, constituind Sfânta Tradiţie.

Lista integrală a cărţilor Bibliei s-a constituit în timp, aceasta fiind consemnată, iniţial, în mediul iudaic, apoi, în creştinism, stabilită în Constituţiile Apostolice, alte sinoade locale sau generale şi menţionate în scrieri ale Sfinţilor Părinţi, traduceri etc.

Plecând de la studiul Bibliei în toată complexitatea sa (istorie, arheologie, geografie, critică textuală etc.), datele necunoscute pot fi cel puţin deduse. Acestea sunt însemnate pe hartă cu semnul „?“ în dreptul cărţii respective, ele făcând şi astăzi obiectul unor diferenţe de opinii sau opţiuni printre cercetători.

Decalog: Porunca a II-a

O poruncă a iubirii faţă de Dumnezeu

„Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ. Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul Tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea sau al patrulea neam. Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.“ (Ieşirea 20, 4-6)

Această poruncă are în vedere modul în care noi trebuie să-L cinstim pe Dumnezeu şi să ni-L „reprezentăm“ în relaţia Sa cu creaţia. Cu alte cuvinte, porunca interzice orice formă de idolatrie din conştiinţa religioasă. În contextul istoric respectiv, forma de idolatrie cea mai răspândită era reprezentarea materialistă a lui Dumnezeu şi identificarea Sa cu persoanele sau lucrurile acestei lumi. Cei care au avut o atitudine deosebit de fermă împotriva acestei forme de idolatrie au fost profeţii.

În contextul Noului Testament, această poruncă nu şi-a pierdut valabilitatea, însă a dobândit noi semnificaţii prin faptul că logosul sau Fiul lui Dumnezeu care a dat lui Moise cele 10 porunci înainte de întrupare, prin actul întrupării a devenit Fiul Omului şi ca atare, „faţa“ Sa umană poate fi acum reprezentată iconografic, fără ca icoana să devină un idol. Icoana devine un loc al prezenţei harului lui Dumnezeu, un centru de iradiere spirituală absolut necesar pentru viaţa morală şi spirituală a creştinului. Faptul că icoana nu este un idol, iar cinstirea ei nu este idolatrie se poate constata chiar din textele Vechiului Testament care pregăteau venirea Mântuitorului şi actele Sale mântuitoare. De exemplu, în aceeaşi carte „Ieşirea“, în capitolul 25, Dumnezeu îi porunceşte lui Moise: „Să faci doi heruvimi de aur (...). Să pui un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt al capacului (chivotul Legii) (...) Acolo, între cei doi heruvimi de deasupra chivotului Legii, Mă voi descoperi ţie.“

Trebuie evitate însă orice forme de idolatrie - adică orice substituire a prezenţei lui Dumnezeu -, astăzi, acestea îmbrăcând „haine“ mult mai subtile (pornografia şi pansexualismul, dorinţa de putere, de parvenire, etc.), prin care Dumnezeu este exilat din viaţa noastră şi căutat doar în momente dificile.

Pentru a preîntâmpina această situaţie disperată, porunca precizează că Dumnezeul lui Israel este un Dumnezeu „zelos“ sau „gelos“, după unele traduceri. În sensul limbii ebraice, a fi gelos înseamnă a pretinde o atenţie şi o cinstire exclusivă din partea celui pe care cineva îl iubeşte. Grăitor este iubirea nelimitată, milostivirea lui Dumnezeu, în balanţă cu pedeapsa temporară. (cf. pr. Gheorghe Popa, „Introducere în Teologia Morală“)

Dar, despre ideea moştenirii păcatului de la o generaţie la alta, vom vorbi într-unul din episoadele următoare.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!