Foto: Muzeul Unirii, Iaşi

Unirea Principatelor, începutul regăsirii noastre ca națiune

Alexandru Briciu, 28 Ianuarie 2018

Rezultatul unui proiect de țară elaborat de generația pașoptistă, alcătuită din tineri pregătiți să-și dedice toată energia pentru integrarea societății românești în Europa modernă, Unirea Principatelor Române rămâne cel mai important moment al istoriei noastre din secolul al XIX-lea alături de cucerirea independenței de stat. Sentimentul național a alimentat dorința de a ieși de sub suzeranitatea turcească și protectoratul rusesc, în vederea obținerii unei autonomii recunoscută de marile puteri europene. Despre importanța momentului de la 1859 pentru istoria noastră națională ne-a vorbit prof. univ. dr. Ion Bulei, reputat specialist în domeniul istoriei moderne a României.

Domnule profesor, care era atmosfera în Țările Române la jumătatea secolului al XIX-lea din punctul de vedere al sentimentului na­țional?

La 1859, Principatele dunărene încep să fie cunoscute în Europa ca entități care vor și trebuie să aibă o istorie a lor, care să fie încadrată contextului european general, și nu neapărat subsumată Imperiului Otoman sau protectoratului Rusiei. Până la Congresul de pace de la Paris din 1856, Principatele erau sub suzeranitate otomană și sub protectorat rusesc. Așa stând lucrurile, ele se găseau tot timpul supuse acestor două mari puteri. Din această cauză s-a propus în cadrul Divanurilor ad-hoc, alese pe baza unei cerințe a celor șapte mari puteri europene, să se formuleze dorința acestor Principate cu privire la dezvoltarea lor istorică ulterioară.

Sufocați de atâta ocrotire, suzeranitate turcească și protectorat rusesc, ne căutam drumul nostru european

Care erau pașii de urmat pentru a crea un proiect de construire națională?

Aceasta era întrebarea pe care și-o punea întreaga generație 1948. Toți pașoptiștii asta voiau. Nu numai generația aceasta, ci și generația următoare. Elita politică românească asta gândea să facă. Așa a apărut proiectul generației 1948: să cadă protectoratul rusesc și suzeranitatea otomană. Un fel de autonomie pe care să o aibă cele două principate. După renun­țarea la protectorat, voiau să aibă în locul lor un fel de garanție a celor șapte mari puteri europene. Aceste două principate să nu depindă de hatârul, de bunul plac al Rusiei și al Turciei, ci să depindă de contextul general european, de cele șapte mari puteri. Mai propuneau un fel de reorganizare modernă a Principatelor, adică respectarea unor norme, a unei constituții. Așadar, o încadrare și din punct de vedere legislativ în istoria generală europeană, care construia epoca modernă. Practic se dezvolta această construcție spectaculoasă care a însemnat modernitatea în Europa și în spațiul în care suntem noi. Ca proiect pe care și l-a propus elita politică de la 1859 a fost construirea unui stat unic realizat din două principate, adică unirea. Acest lucru și l-au propus de la bun început.

Cum putea fi realizată această unire dorită de pașoptiști?

Unirea urma să se facă nu oricum, ci ținându-se cont de o altă cerință a acestei elite: să fie sub un principe străin. Principele străin era absolut necesar. Nu trebuia să fie o domnie pământeană, pentru că doar un străin putea asigura o stabilitate internă capabilă să asigure la rândul ei o bună dezvoltare a celor două state care deveneau unul singur. Un principe străin care ar fi condus acest stat urma să împiedice ceea se se practi­case până atunci în istoria Ță­rilor Române: conducătorul să fie dat jos de către ai lui. Aceasta era în concepția românească dobândirea puterii: să cucerești un spațiu prin forță și să manevrezi. Pașoptiștii vedeau altfel puterea: să aduci tot poporul în jurul unor idei, iar acele idei să devină stăpâ­nitoare în zonă, iar pe baza lor să se dezvolte statul. Aceasta era o concepție modernă, altceva decât îm­prejurările de până atunci. Se doreau și unele modificări ale structurii interne, pentru a ajunge la o dezvoltare modernă a noului stat.

„Iubirea noastră, România”

Ce ne puteți spune, în linii mari, despre generația de la 1848?

Generația de la 1848 este considerată o generație-model, pentru că au fost oameni care și-au propus și au realizat un stat, constituit în așa fel încât să presupună o dezvoltare viitoare a poporului român. Acesta a reprezentat un lucru însemnat. Generația 1848 a fost alcătuită eminamente din tineri care s-au dăruit. Mulți dintre ei - Eliade Rădulescu, Bălcescu - și-au pierdut averea, cheltuind-o pentru a face ceva, din dorința puternică de a contribui cu ceva la dezvoltarea neamului din care au făcut parte. Toată generația a avut această dăruire și a predat-o ca testament generației următoare. Iar generația următoare asta a căutat să dobândească: posibilitatea dezvoltării poporului, o dezvoltare pe care vecinătățile imperiale nu o permiteau. Este gene­rația unor tineri în jurul vârstei de 30 de ani, caracterizată în primul rând prin capacitatea de dăruire. Când se găseau în Bosfor, veniți din Sicilia, Alecsandri și Băl­cescu și alți prieteni ai ge­nerației plănuiau construirea unei țări pentru că simțeau că este nevoie de ei. Acolo s-a întâmplat să afle de moartea surorii lui Costache Negri. La moartea ei, pentru că era prietenă bună a lui Alecsandri, Bălcescu îi spune: „Nu-i nimic, frate Alecsandri, a murit prietena noastră, dar trăiește cealaltă iubire a noastră: România”. Astăzi, dacă ai propune un asemenea discurs, nu ar fi deloc acceptat. Pentru acele vremuri, nu a stârnit alt­ceva decât admirație pentru niște oameni care știau ce voiau. Și ­înainte de a voi ei ceva, voiau ceva pentru patrie. Nu întâmplător, această generație va fi succedată de o alta care va aduce în țară oameni pregătiți în afară. Toți au revenit. Nu doar la noi s-a întâmplat aceasta, ci în întreaga Europă. A fost o pornire, o dorință a tuturor de a se manifesta în primul rând ca etnici, ca aparținători ai unei anumite etnii. Ca susți­nă­­tori ai ridicării unui stat din etnia respectivă. Așa s-a pus în 1859 efectiv problema creării unui nou stat, important pentru dezvoltarea ulterioară a poporului care îl alcătuia.

Occidentul venea peste noi oricum, pașoptiștii doar au înlesnit această venire

Care era situația Europei în preajma anului 1859?

Este demn de remarcat un fapt: această generație care cons­truiește noul stat de la 1859 s-a dezvoltat prin faptul că a mers ­înainte indiferent de împrejurările externe care au fost favorabile sau nu. Principala binefacere pe care o aduc împrejurările externe a reprezentat-o Războiul Crimeei, care a însemnat îndepărtarea Rusiei de la gurile Dunării. Suntem în epoca în care Occidentul dorește să-și extindă cât mai mult influența și puterea în această zonă a Europei și să dezvolte în principal comerțul, mai ales pe Dunăre, principala arteră comercială. Se dorește îndepărtarea Rusiei de la gurile Dunării și se reușește. De asemenea, occidentalii doresc să construiască un fel de păzitor al acestei zone, iar acesta avea să fie statul român care tocmai se înființa. Este o îmbinare a unui flux de energie care vine dinspre Apus cu energia pornită din zona noastră către Occident. Gene­rația de la 1848 nu este cea care aduce Occidentul spre noi - el venea oricum -, dar este generația care înles­nește această venire, caută să o facă cât mai rapidă și pre­gătește terenul pentru modernizarea spațiului românesc. La 1857, Marile Puteri sunt cele care determină organizarea unui vot pentru pronunțarea oamenilor în Principate. Tot Marile Puteri sunt acelea care în 1858 instituie un fel de constituție pentru crearea unicului stat al Valahiei și al Moldovei, care abia după 1878 avea să fie recunoscut cu numele de România.

Cum a reușit dubla alegere de domnitor să biruiască puternicele influențe ale imperiilor de a nu recu­noaște Unirea?

În principal, prin sprijinul Franței. Franța a fost elementul exterior hotărâtor în realizarea Unirii. Și nu neapărat Franța, cât Napoleon al III-lea. Napoleon al III-lea ar trebui să fie o personalitate mult mai cunoscută în țara noastră. Din câte cunosc, nu are decât un bust în Piața Napoleon al III-lea din Bucu­rești, pe strada Paris colț cu strada Haga. Practic, sprijinul Franței a fost hotărâtor. Bineîn­țeles, cu capacitatea noastră hotărâtoare de a reuși să atragem acest sprijin. Franța era în epoca respectivă principala putere europeană, și a rămas până la înfrângerea ei de către prusaci în 1870. Franța a susținut din toate punctele de vedere crearea acestui stat și a împiedicat manifestarea elementelor dușmănoase. În orice caz, ele, când s-au manifestat, nu au reușit să fie victorioase. Acest lucru l-a făcut Franța, nu pentru că ne iubeau francezii neapărat; desigur, noi constituiam un element important pe piața de idei franceză, alături de chestiunea grecească din prima jumătate a secolului al XIX-lea, de chestiunea italiană și de cea germană. Ridicarea în fața marilor puteri europene a unei alte probleme a fost esen­țială pentru generația de la 1848. Au reușit să reunească oameni cu un important cuvânt de spus în atragerea elementelor care cu adevărat constituiau forțe ale continentului european. Popularizarea, aducerea în prim-planul discuției din Europa a chestiunii românești, a fost de o deosebită importanță.

Am avut o clasă politică remarcabilă

Unirea Principatelor Române s-a realizat la 24 ianuarie 1859. În ce măsură s-a împlinit proiectul de țară al unioniștilor, elaborat în anii precedenți?
Acest program pe care l-au avut unioniștii de la 1857 încoace s-a aplicat aproape integral. Ei au cerut, de pildă, autonomie - s-a obținut mai mult, indepen­dența. Desigur, nu în acel moment, dar s-a obținut. Am reușit să o dobândim. Toți se așteptau să o obținem pe cale diplomatică. Am făcut mai mult decât atât, am obținut-o pe calea armelor, deci cu atât mai puternică și mai rezistentă este această cucerire importantă. Pașop­tiștii au fost remarcabili ca forță politică. Nu numai Cuza, care a fost reprezentantul prin excelență al unioniștilor. Dar și Costache Negri, diplomatul, omul capabil să îndepărteze diverse greutăți, piedici pe care unii le puneau. Apoi a mai fost Kogălniceanu, o forță intelectuală și politică ce a reușit să se impună ca atare. Apoi Brătienii, Ion și Dimitrie, mai visător, dar cu puternice gânduri de redresare, de ridicare a nației. Oameni foarte importanți pentru momentul acela. Am avut ceea ce nu avem azi: o clasă politică remarcabilă.

În concluzie, ce a însemnat momentul 24 ianuarie 1859 pentru istoria noastră națională?

A însemnat începutul regăsirii noastre ca națiune. Noi, ca na­țiune, am cucerit prin momentul de la 1859 încrederea în noi, capacitatea de a ne manifesta și de a ne încadra alături de alte popoare europene într-o construc­ție comună: modernizarea. Așa am devenit părți ale realizării unei  Europe noi, moderne.


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!