An omagial
Unitatea românilor, misiunea îndeplinită de Biserica neamului

Unitatea românilor, misiunea îndeplinită de Biserica neamului

În întreaga noastră istorie Biserica Ortodoxă și-a adus contribuţia prin faptă şi cuvânt la propășirea poporului român. Cu sprijinul Bisericii, cultura și spiritualitatea românească au putut crește, aducând roade bune la vremea cuvenită; în tinda Bisericii, pentru o lungă perioadă de timp, școala românească s-a putut dezvolta; sub oblăduirea ei, patrioții români și-au exprimat ideile; cu rugăciunea și binecuvântarea ei soldații români și toți luptătorii pentru unitate au reușit să ducă la îndeplinire idealurile lor. Aportul Bisericii Ortodoxe Române la unirea Bucovinei cu țara-mamă a reprezentat un fapt incontestabil consemnat de istoria secolului trecut.

Bucovina, străvechi pământ românesc, intitulat sugestiv de către voievozii Moldovei ca fiind „Ţara de Sus”, a intrat sub stăpânire habsburgică în anul 1775, când în urma unei strategii a Imperiului habsburgic în medierea relaţiei conflictuale dintre Imperiul otoman şi Rusia, dinastia habsburgică a primit de la plenipotenţiarii otomani această zonă, ruptă din trupul Moldovei.

Anexarea Bucovinei de către Imperiul austro-ungar a avut efecte şi asupra vieţii bisericeşti. Până în 1775, eparhia era subordonată canonic Mitropoliei Moldovei. Diploma împărătească de la 5 iulie 1783 hotăra ca noua dieceză bucovineană să fie subordonată Mitropoliei de Carloviţ, cu care Episcopia de Rădăuţi nu avusese nici o legătură până atunci. La insistenţele Guvernului austriac, Episcopul Dosoftei Herescu îşi schimbă titlul de Episcop de Rădăuţi în cel de „Episcop exempt al Bucovinei”. El a fost instalat în ziua de 30 ianuarie 1782 în noul scaun episcopal de la Cernăuţi.

Biserica Ortodoxă luptă pentru deşteptarea şi întărirea conştiinţei naţionale

Dominaţia austriacă a adus cu sine şi reducerea numărului mănăstirilor ortodoxe din Bucovina. Din cele peste 20 de mănăstiri şi schituri ale eparhiei, au rămas numai trei mănăstiri de călugări: Putna, Suceviţa şi Dragomirna. Odată cu desfiinţarea mănăstirilor s-a trecut şi la secularizarea averilor mănăstireşti. Împăratul Iosif al II-lea a poruncit ca toate averile mănăstireşti şi bisericeşti să treacă sub administraţia statului pentru a forma din ele un fond pentru întreţinerea bisericilor şi şcolilor.

În ciuda tuturor neajunsurilor apărute după anexarea Bucovinei de Imperiul habsburgic, Biserica a rămas singurul aşezământ naţional în slujba exclusivă a intereselor româneşti. „Ea avea înalta misiune de a apăra interesele naţionale ale enoriaşilor săi, spune istoricul Ion Nistor, de a păstra şi îmbogăţi moştenirea moldovenească şi de a contribui din răsputeri la propăşirea culturii româneşti şi la deşteptarea şi întărirea conştiinţei naţionale”. Sămânţa aruncată de Biserica Ortodoxă din Bucovina în sufletele păstoriţilor va aduce rod bun la vremea cuvenită, reuşindu-se în 1918 unirea cu patria-mamă, România.

Încă de la începutul secolului XX, în Bucovina se desfăşura un război surd pentru supremaţie între români şi ruteni. Competiţia, care a cuprins întreaga societate, s-a manifestat cu intensitate şi în cadrul Mitropoliei Ortodoxe din Bucovina.

Rutenii revendică fără succes scaunul mitropolitan de la Cernăuţi

Ultimul mitropolit sub stăpânire austriacă, Vladimir Repta (1842-1926), un unionist convins, a încercat, sub diverse forme, folosindu-se în special de autoritatea Bisericii, să întărească conştiinţa naţională a românilor bucovineni, aflaţi în permanente dispute cu ortodocşii ruteni minoritari. Înainte de declanşarea Primului Război Mondial, rutenii şi-au înmulţit pretenţiile, revendicând scaunul mitropolitan din Cernăuţi şi cerând ca pentru români să se înfiinţeze o episcopie sufragană, la Rădăuţi sau la Suceava. Românii au protestat, apărând caracterul românesc al mitropoliei şi, în contrapartidă, au propus înfiinţarea unei episcopii rutene la Coţmani. Un nou episod s-a desfăşurat în 1913, când Guvernul a numit ca vicar general un arhimandrit rutean. Mitropolitul s-a opus, fiind ajutat în atitudinea sa de protestele preoţilor români.

În perioada 1914-1918, Bucovina a fost scena multor operaţiuni militare şi răsturnări de situaţii, suferind din plin ororile războiului. Distrugerile materiale au fost şi ele pe măsură, afectând clădiri civile şi locaşuri de cult. Rând pe rând, Bucovina a trecut din stăpânirea trupelor austriece în cea a trupelor ruseşti, şi invers. Locuitorii capitalei Cernăuţi, dar şi alte localităţi ale provinciei au căzut pradă răzbunărilor comandanţilor militari.

Intrarea României în război în 1916, alături de puterile Antantei, a dezlănţuit o adevărată prigoană împotriva românilor bucovineni, mulţi luând drumul exilului. Colonelul austriac Eduard Fischer, care vedea în orice român un potenţial duşman, a fost cauza multor drame şi suferinţe umane. Tinerii români înrolaţi în armata austro-ungară s-au văzut nevoiţi să lupte împotriva fraţilor de acelaşi sânge şi credinţă. Mulţi n-au suportat, alegând să sfideze Curtea Marţială şi, cu preţul propriei vieţi, au dezertat şi s-au înrolat în armata română.

Persecutaţi şi ucişi pentru că doreau să fie alături de fraţii lor

În această perioadă de puternică presiune din partea Imperiului austro-ungar, românii sunt persecutaţi şi urmăriţi, reuşin­du-se de către administraţia imperială ca până la finalul Primului Război Mondial să se creeze o adevărată pădure de spânzuraţi, victime ale persecuţiilor. Colonelul Fischer a cerut tuturor reprezentanţilor legii să-i chestioneze pe ţărani cu privire la relaţiile cu România, „să constate cum se comportă aceştia faţă de propaganda românească şi le ordonă să-i comunice tot ce ştiu că vorbeşte preotul român în biserică şi învăţătorul român în şcoală; peste tot ei trebuie să informeze ­comandamentul chiar asupra ­chestiunii ce se discută „când trei români stau la sfat”.

Din toate acestea se constată că autorităţile urmăreau cu precădere pe preotul şi învăţătorul român dintr-o comunitate ca intelectuali cu posibile orientări naţionaliste şi adevăraţi lideri de opinie. Un exemplu de urmări şi de punere sub acuzare îl constituie cazul intelectualilor din oraşul Siret: profesorul Liviu Marian, avocatul Eusebie Antonovici, preoţii români Constantin Gramatovici şi Ioan Vorobchievici, toţi „intelectuali şi oameni influenţi”. Aşa cum era descris în raportul autorităţilor imperiale, preoţii români în biserică şi învăţătorii români în şcoală „predică” unirea Bucovinei cu România.

Datorită refugierii populaţiei româneşti în România, o bună parte din intelectualii bucovineni au ajuns la Bucureşti, unde au format o adevărată elită dedicată eliberării ţinuturilor natale. Printre cei mai înfocaţi apărători ai drepturilor românilor din Bucovina se numără Emilian Sluşanschi, Vasile Stoica, Simion Mândrescu, preotul Lazăr Gherman. În iunie 1915, a fost înfiinţată „Asociaţia bucovineană”. Aproape zilnic ziarele româneşti, precum „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Neamul românesc”, „Epoca”, „Naţionalul”, publicau articole despre situaţia din Bucovina.

Hotărârea din Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi

La sfârşitul anului 1918, destinul Bucovinei a fost influenţat, în mod direct, de criza generală a Imperiului austro-ungar, produsă de înfrângerea lui în Primul Război Mondial. Românii din Bucovina s-au organizat în jurul Bisericii Ortodoxe, manifestându-se pentru unirea cu țara. Dezideratele lor erau exprimate în primul număr, din 9/22 octombrie 1918, al ziarului „Glasul Bucovinei”, întemeiat de Sextil Puşcariu, Vasile Bodnărescu, Alexe Procopovici şi Radu Sbierea. Programul unioniştilor bucovineni, adoptat la 11/24 octombrie, prevedea „ca împreună cu fraţii noştri din Transilvania şi Ungaria, cu care ne găsim în aceeaşi situaţie, să ne plăsmuim viitorul care ne convine nouă, în cadrul românismului”.

În aceste condiţii, din iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor s-a convocat în octombrie 1918 o mare adunare reprezentativă a românilor, care la 14/27 octombrie a decis, cu unanimitate de voturi, unirea Bucovinei cu celelalte provincii româneşti. Totodată, după modelul celorlalte naţionalităţi din imperiu, s-a format un Consiliu Naţional, format din 50 de membri, prezidat de Dionisie Bejan şi având în componenţa sa reprezentanţi din toate păturile sociale şi din toate judeţele provinciei. Consiliul Naţional a înfiinţat un Guvern provizoriu, numit „Consiliul Secretarilor de Stat”, format din 14 membri, al cărui preşedinte era Iancu Flondor.

Pe 28 noiembrie 1918, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan, Mitropolitul Vladimir Repta a deschis lucrările congresului, la care au participat 100 de personalităţi locale ale vremii. La propunerea lui Iancu Flondor, care a prezidat lucrările congresului, s-a votat, cu o majoritate zdrobitoare, „unirea necondiţionată, pentru vecie, a Bucovinei în vechile ei hotare cu regatul României”. Reprezentanţii minorităţilor naţionale au recunoscut şi acceptat unirea cu România, permiţând astfel delegaţiei formate din Mitropolitul Vladimir Repta, Iancu Flondor, Ion Nistor, Dionisie Bejan şi reprezentanţi ai minorităţilor să meargă la Iaşi pentru a duce regelui Ferdinand I actul unirii Bucovinei cu România.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!