Editorial
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!

Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!

Prof. Dr. George Enache, 07 Ianuarie 2018

Puțini sunt cei care, astăzi, mai știu că marea generație interbelică, izvodită din frământările Primului Război Mondial, s-a poziționat critic, uneori cu accente contestatare radicale, în raport cu altă generație importantă din istoria neamului românesc, cea pașoptistă. Motivul era unul simplu și clar: se considera că tipul de modernitate propus societății românești de corifeii Revoluției de la 1848 nu era unul potrivit și-și dovedise în timp limitele. Putem califica această atitudine ca fiind antinațională? Nicidecum, atâta vreme cât nu se punea în discuție unitatea statului național român.

Una dintre confuziile majore prezente în spațiul public românesc, nu de ieri, de azi, este cea dintre punerea în discuție a modului în care românii aleg cum să trăiască împreună și problema dacă românii (mai) vor să trăiască împreună. În anii ‘80 ai veacului trecut, bunăoară, românii treceau prin lipsuri crâncene, generate de o politică proastă, care trebuiau suportate cu patriotism (stoicism?) în numele unității naționale, amenințată, spuneau cei de la putere, de către nenumărați inamici externi. Până la urmă, sătui să se prefacă că totul este bine, românii s-au revoltat în decembrie 1989. România nu s-a destrămat, din contră, una dintre „emanațiile” adevărate ale spiritului ce anima atunci societatea a fost adoptarea, printr-un consens național, a zilei de 1 Decembrie drept zi națională și a cântecului „Deșteaptă-te, române” ca imn al României. Ambele gesturi au marcat simbolic „noul legământ” pe care românii înțelegeau să-l facă pentru a merge împreună mai departe, însă pe baza unor principii noi.

Ca observație proprie, cred că una dintre maladiile modernității românești a fost tocmai mitificarea instituției statului și identificarea acestuia cu națiunea, care a devenit un adevărat „corp mistic”, construit și menținut în funcțiune de „inițiați”, restul societății având doar datoria „sacră” de a se supune, revolta fiind asimilată atentatului la unitatea națională. Mereu s-a spus: „românii sunt admirabili”, însă, de fiecare dată, această reverență a fost însoțită de ideea unui „pastorat”, a unui grup de „luminători” care, de regulă, a tins să preia frâiele statului, pentru a le utiliza în propriul folos. S-a creat astfel o realitate vicioasă, a unei distincții între „noi” și „ei”, între un stat abstract și o masă de oameni care, în foarte multe cazuri, nu se simt solidari cu acest stat, deoarece nu le exprimă voința și aspirațiile.

Da, trebuie să fim patrioți. Da, trebuie să prețuim națiunea din care facem parte. Dar acest lucru nu trebuie făcut din poziție de drepți, la ordinul cuiva. În acest caz, lucrurile devin false. Mulți apărători ai „valorilor naționale”, care concep națiunea drept o realitate „organică”, promovează de fapt un model artificial, exterior, în care suntem obligați să ne integrăm, ca o „datorie” față de străbuni, lipsită de orice exercițiu critic. Între a urma servil un model oferit de alții și a deveni un „cetățean al lumii”, lipsit de rădăcini, prefer să particip la construirea unei comunități care să devină organică prin dialog, prin munca împreună, prin valori reciproc împărtășite. Personal, am văzut funeraliile Regelui Mihai drept o admirabilă manifestare a unui sentiment „organic” de solidaritate națională, semn al sănătății corpului național.

1918 a marcat „nunta” românilor și reunirea lor sub același acoperiș. Toate semnele arată că românii își doresc să trăiască pe mai departe în aceeași casă, iar sărbătorirea Centenarului va demonstra, cu certitudine, această realitate. Acest lucru nu trebuie să împiedice evaluarea critică a modului cum am trăit împreună în această sută de ani, iar exercițiul este cât de poate de necesar, deoarece ne va ajuta să fim laolaltă și la bicentenarul Marii Uniri.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!