Documentar
Uniunea Europeană și rădăcinile sale identitare

Uniunea Europeană și rădăcinile sale identitare

Alexandru Ojică, 02 Iulie 2017

La 9 mai 2017 a fost ­inaugurat la Bruxelles un nou muzeu, „Casa istoriei europene”, iar în 11 mai, președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, s-a aflat la Bucu­rești, unde, într-un dialog cu cetățenii, a vorbit și despre viitorul Uniunii Europene și al Europei, plecând de la cele cinci scenarii pentru Europa până în 2025. Raportarea la zona geografică a ținut mereu cont de un cuvânt: „Europa”.

Fie că vorbim despre ea din punct de vedere geografic (e doar un continent, o zonă geografică ce are limite din punct de vedere teritorial), din punct de vedere cultural (e spațiul unor valori care în decursul vremii au devenit universale), din punct de vedere politic și economic (e o uniune, alianță de state și una din forțele economice pe plan mondial), întrebarea primordială e aceeași: Ce este Europa?

Creștinismul și nașterea Europei

Mediul în care ea s-a născut și s-a format i-a dat o amprentă și un chip unic, căci Europa de astăzi își are rădăcinile în trecutul ei. Dacă filosoful Constantin Noica spunea în Jurnal de Idei că „Europa începe la 325, cu Conciliul de la Niceea ş…ţ Creștinismul e «religia religiilor» și Europa «cultura culturilor»”, plasându-i originile în afara granițelor sale atunci când se referea la entitatea sa culturală și spirituală, este demn de luat în seamă faptul că Sfântul Împărat Constantin cel Mare a redesenat harta Europei, prin mutarea capitalei în Orient, în orașul care-i va purta numele. Teza conform căreia actuala Uniune Europeană este, de fapt, un nou Imperiu Roman este cunoscută în rândul celor interesați de studiile politice. La o lectură a celor cinci scenarii propuse de Comisia Europeană, două dintre ele par să aducă aminte de anumite precepte biblice. Unul dintre acestea afirmă: „Cei care doresc mai mult realizează mai mult”, având o cheie de înțelegere și în sensul parabolei celor 10 talanți, unde primii doi au investit darul primit de la stăpânul lor. Celălalt scenariu „mult mai mult, împreună”, la fel, face trimitere la episoade din viața primilor creștini, amintite în Faptele Apostolilor, unde primii creștini își împărțeau cele de trebuință mânați de același duh al credinței în Hristos cel Înviat. Se întoarce așadar Uniunea Europeană spre rădăcinile ei spirituale, după ce le-a refuzat explicit în 2009, în preambulul Tratatului de la Lisabona? Și da, și nu!

Europa din punct de vedere geografic și cultural nu apare în mod explicit în scrierile Sfinților Părinți și ale scriitorilor bise­ricești, întrucât conștiința lor avea o altă dimensiune. Găsim men­țiuni despre zone din Europa, amintindu-se câteva mari orașe din imperiu: Roma, Milan, Salonic, dar toate acestea sunt cu strictă referire la faptul că ele făceau parte din Imperiul Roman sau se aflau în proximitate. Aflăm însă unele mărturii despre viața spirituală a Bizanțului timpuriu, iar scriitorul Eusebiu de Cezareea este un bun exemplu. Începând cu 324, anul când împăratul Constantin a devenit singurul conducător al imperiului, viața religioasă în imperiu era în plină efervescență: „În afară de aceasta ne-a mai fost hărăzit să vedem o priveliște plăcută și dorită de toți: praznice de întemeiere de biserici prin toate orașele, precum și târnosiri ale locașurilor nou construite, vizite ale episcopilor cu acest scop, întruniri între credincioși de departe și de pretutindeni, apropiere sufletească de la popor la popor, unirea mădularelor «trupului lui Hristos» într-o armonie desăvârșită” (Istoria Bisericească).

Stăpânirea romană a întregului limes dintre Rin și Dunăre s-a manifestat printr-o prezență militară puternică, dar și printr-o diplomație inteligentă. La începutul secolului al IV-lea, sistemul militar roman este organizat în așa fel, încât să fie capabil pentru a răspunde direct unor raiduri barbare. Existau trei mari armate: în Galia, în Balcani și Orient, fiecare având doi comandanți, responsabili de infanterie și cavalerie. Însă, din punct de vedere patristic, istoria și organizarea lumii este pusă sub semnul și acțiunea Logosului Întrupat, Mântuitorul Iisus Hristos. Patria adevărată a creștinilor nu este Europa sau Imperiul Roman, ci, după cum amintea Fericitul Augustin, adevărata cetate este numai cea cerească, organizată pentru a asigura cetă­țe­nilor săi adevărata libertate, cea creștină. Pentru Salvianus, că­­derea cetății Treveri e o con­secință a vieții dezordonate a creștinilor: „Să nu creadă cineva că acel oraș a pierit numai prin faptul că a fost distrus de duș­mani; unde s-au petrecut asemenea lucruri, locuitorii pieriseră sufletește înainte de a pieri trupește” (Despre guvernarea lui Dumnezeu).

Europa și Bizanțul

Cu toate acestea, chiar dacă creștinii erau din ce în ce mai numeroși, iar învățătura hristică devenise religia oficială a Imperiului Roman, căderea Romei din 410 a cauzat o traumă colectivă în lumea mediteraneeană. „A fost cucerit acest oraș care a cucerit universul”, remarca cu tristețe din Betleem Fericitul Ieronim. Europa se născuse cultural la Niceea, dar începea să se nască și geografic prin fragmentarea Imperiului Roman. Colapsul guvernării centralizate în Occident a fost mult timp explicat printr-un declin moral: o lungă decadență din punct de vedere civic a slăbit imperiul până la înfrângerea finală din 476. Acest punct de vedere neglijează dinamismul secolului al IV-lea (în care, sub dinas­tia constantiniană, economia rurală a continuat să plătească impozite abundente), uitând de comerțul înfloritor, cu noul sistem monetar bazat pe aur, precum și de elitele locale, care participau la structurile guvernamentale. În plus, un adevărat dinamism cultural s-a născut în jurul crești­nis­mului, care se dezvoltă rapid și a fost sprijinit adeseori și de puterea imperială. Toate aceste elemente permit menținerea puterii romane în Orient până în secolul al XV-lea, prin Imperiul Bizantin.

În secolul al V-lea, se observă un fenomen interesant în rândul popoarelor migratoare. Acestea, pentru a primi protecția Romei, continuă să se convertească la religia împăratului, care nu mai era arianismul, ci învățătura de la Niceea. Uneori a fost vorba și de o păstrare a identității culturale naționale prin adoptarea învăță­turii creștine, dar a fost preferată o variantă diferită, cum a fost cazul arianismului german. Din punct de vedere economic, spre deosebire de mai multe regate occidentale, Bizanțul a păstrat atât o monedă stabilă de aur (numisma), cât și un sistem fiscal eficient. Deși Imperiul Roman de Răsărit ducea o lipsă cronică de soldați, aurul i-a permis să intervină în Occidentul barbar. Față de o astfel de interferență, noile state s-au poziționat în mod diferit. „Recucerirea lui Justinian” afectează numai Italia, Africa și sudul Spaniei, dar reputația imperiului era deja șubredă.

Europa și tezaurul creștin

„Antichitatea târzie reunește autori creștini, semicreștini și necreștini”, după cum remarca Enrico Norelli. Începând cu Evul Mediu timpuriu se poate observa o dezvoltare distinctă a națiunilor în Occident, iar ulterior și în Orient. Ca moștenitoare ale Imperiului Roman, acestea au receptat atât cultura antică trecută prin filtrul creștinătății, cât mai ales învățătura hristică. Evoluția lor a ținut cont de caracteristici istorice specifice, dar liantul a fost același. Modernitatea în care trăim reunește și ea aceleași tipuri de autori. Dilema propusă de Comisia Europeană este evidentă pentru că o însemnată parte din locuitorii Uniunii Europene își revendică apartenența culturală și religioasă la tezaurul crești­nis­mului. Această construc­ție europeană nu se aseamănă Imperiului Roman dintr-un singur punct de vedere, cel al liber­tății. Modelul propus de ea este însușit de fiecare țară membră, în măsura în care poate, și dacă poate. Iar legăturile dintre state se pot baza nu doar pe relațiile economice, cât și pe afinitățile culturale și spirituale. Doar în acest fel Uniunea Europeană își poate regăsi vitalitatea.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!