„Vă declar soţ şi soţie“

Otilia Bălinişteanu, 05 Septembrie 2007

Căsătoria reprezintă, pentru români, o instituţie sacră, un legământ temeinic, cu rădăcini bine înfipte în istoria noastră. Deşi îndelung „încercate“ în anii din urmă, actul căsătoriei şi noţiunea de familie rămân repere solide în societatea în care trăim. Demersul nostru de astăzi pune la dispoziţia tinerilor informaţii despre procedurile ce trebuie urmate înaintea căsătoriei civile, despre rolul Bisericii în săvârşirea tainei căsătoriei, dar şi despre cum se făcea şi ce însemna în trecut acest legământ.

Căsătoria, şi astăzi, ca şi în trecut, reprezintă un moment unic, cu trăiri intense şi cu o semnificaţie pe care fiecare o înţelege altfel. Pentru a trăi însă ziua în care ofiţerul stării civile să poată rosti binecunoscuta formulă: „vă declar soţ şi soţie“, tinerii trebuie să parcurgă un şir de etape, care să-i pregătească pentru săvârşirea acestui act, atât din punct de vedere legislativ, dar mai ales spiritual.

Cel mai dificil traseu pare a fi cel legislativ, pentru că la Starea Civilă trebuie să ajungă un dosar complet întocmit. Dacă aţi reuşit să stabiliţi data la care vreţi să încheiaţi căsătoria, este bine să vă grăbiţi cu înscrierea, pentru că înregistrarea dosarului trebuie să aibă loc cu cel mult 10 zile înainte de data fixată. Altfel, căsătoria nu se poate încheia.

Numărul căsătoriilor, în creştere

„În cadrul căsătoriei între doi cetăţeni români, trebuie întrunită condiţia de bază, respectiv competenţa administrativ-teritorială, ceea ce înseamnă că unul dintre soţi trebuie să aibă reşedinţa de Iaşi. Este ceea ce numim noi, tradiţional, viza de flotant. Numai în acest caz se poate încheia căsătoria în municipiul Iaşi“, a declarat Renata Marin, şefa Stării Civile din Iaşi.

În Iaşi, numărul căsătoriilor a crescut în ultima perioadă, după ce ani la rând căsătoriile au fost mai puţine.

De la începutul acestui an, la Starea Civilă au fost înregistrate circa 3.000 de căsătorii, un număr vizibil mai mare faţă de anii precedenţi. „Din 1989 încoace, numărul căsătoriilor a scăzut foarte mult, dar de vreo cinci ani, înregistrăm un trend crescător, nu foarte mare, dar în creştere, ceea ce este foarte important. Anul acesta, diferenţa faţă de 2006 va fi vizibilă, pentru că în iulie şi august nu am avut sâmbătă în care să oficiem sub 85 de căsătorii sau sfârşit de săptămână în care să oficiem sub 120 de căsătorii“, ne-a explicat şefa Stării Civile.

Acte obligatorii pentru căsătoria civilă

Dosarul necesar pentru înregistrarea la Oficiul Stării Civile trebuie să conţină înainte de toate certificatul prenupţial eliberat de un medic de familie sau de Policlinica „Sf. Spiridon“.

„Aceste certificate prenupţiale au valabilitate 14 zile, dar din momentul obţinerii este recomandabil ca în 24-48 de ore să fie depus dosarul la starea civilă. Asta pentru că ele reprezintă baza pentru calcularea termenului de încheiere a căsătoriei“, a precizat d-na Marin.

Pentru cei care nu ştiu, certificatul prenupţial este un tipizat ce poate fi eliberat direct de către medicul de familie la care unul dintre soţi este înscris, care atestă starea de sănătate a celor doi soţi. „Certificatul prenupţial atestă starea de sănătate a aparatului pulmonar, faptul că cei doi tineri nu suferă de boli cu transmitere sexuală şi că sunt sănătoşi din punct de vedere psihic“, a explicat dr. Doina Dumitriu, medic primar medicină de familie.

Urmează ca dosarul să fie completat de copiile după actele de identitate ale celor doi, după certificatele de naştere şi de copiile xerox după buletinele a doi martori.

Cei doi martori trebuie să aibă peste 18 ani, să fie cetăţeni români şi să nu aibă drepturile civile restrânse. Pentru cazurile speciale, în care unul dintre viitorii soţi este divorţat sau văduv, sunt necesare câteva acte suplimentare: copia după sentinţa de divorţ, copie după certificatele de naştere ale minorilor (în cazul divorţului cu încredinţare de minori), copia după certificatul de deces al soţului decedat.

Dacă se întâmplă ca unul dintre cei doi tineri să aibă o carte provizorie de identitate, căsătoria se poate efectua şi pe baza acesteia, însă nici un cetăţean român nu se poate căsători doar pe baza paşaportului. „Foarte important este ca cei doi viitori soţi să aibă asupra lor buletinele de identitate în original la oficierea căsătoriei. Dacă unul dintre ei nu îl are, nu se încheie căsătoria. Şi am avut un caz în care chiar s-a întâmplat să nu putem încheia căsătoria din acest motiv“, ne-a explicat şefa Stării Civile.

Pentru oricare dintre cazuri, căsătoria se încheie în termen de 10 zile de la depunerea dosarului, excepţie făcând doar cazurile în care soţia este însărcinată în nouă luni, cu iminenţă de naştere atestată de medicul care a eliberat certificatul prenupţial sau cazurile de deces în familie.

Reguli pentru cei care doresc să-şi păstreze numele

Dacă unul dintre soţi doreşte să-şi păstreze numele de familie, Codul Familiei prevede trei reguli simple de urmat. Importantă este însă menţionarea intenţiei de a păstra numele dorit pe declaraţia pe care tinerii o completează la Starea Civilă în momentul depunerii dosarului.

„Cei doi viitori soţi nu au decât trei opţiuni: să ia numele unuia sau celuilalt dintre soţi, să-şi păstreze fiecare numele sau să combine cele două nume, caz în care ambii soţi vor lua numele combinate. Deci nu există posibilitatea ca unul să-şi păstreze numele, iar celălalt să ia numele combinat“, a subliniat Renata Marin.

Spre deosebire de legislaţia română, mult mai permisivă din acest punct de vedere, cea italiană stabileşte în mod clar că cei doi soţi îşi păstrează numele, figurând în actele legale cu numele de familie plus menţiunea „căsătorit/ă …numele soţului“.

Cum procedează românii din străinătate

Românii aflaţi la muncă sau la studii în străinătate se pot căsători pe teritoriul ţării în care au reşedinţă temporară, dar numai în cadrul consulatului sau ambasadei României. Dosarul va trebui să cuprindă aceleaşi acte ca şi pentru căsătoriile oficiate în ţară. „Legea 119/1996 privind actele de stare civilă stipulează că ofiţeri de stare civilă sunt primarul, secretarul sau personalul din starea civilă, ambasadorii, consulii şi căpitanii de navă şi aeronavă. Deci, ambasadorii şi consulii sunt ofiţeri de stare civilă, iar ambasada şi consulatul constituie teritoriu al României, se supune legilor româneşti, aşadar orice cetăţean român se poate căsători aici, cu respectarea prevederilor legale în vigoare“, a mai precizat d-na Marin.

Cum se face pregătirea pentru cununia religioasă

După oficierea căsătoriei civile, următorul pas de urmat este pregătirea tinerilor pentru cununia religioasă.

Preotul joacă un rol important în această etapă, el fiind acela care îi pregăteşte şi îi sfătuieşte pe cei doi viitori soţi despre ce şi cum trebuie făcut. „Cei doi tineri trebuie mai întâi să ajungă la o înţelegere în familie. Din nefericire, sunt foarte multe cazuri când tinerii vin să se căsătorească fără consimţământul familiei. Or, este ştiut că binecuvântarea părinţilor este esenţială pentru începutul oricărei familii. Prima familie creştină, Adam şi Eva, a fost binecuvântată de Dumnezeu, iar, ulterior, căsătoria a fost ridicată la rang de taină. Aşadar, primul pas este binecuvântarea familiei, apoi înţelegerea dintre cei doi viitori soţi. Pentru că foarte mulţi dintre ei nu se cunosc, urmăresc anumite interese. S-a demonstrat că toate acestea sunt trecătoare şi că trebuie să existe şi lumina dumnezeiască între ei“, ne-a tălmăcit preotul Vasile Vaida de la Biserica „Sf. Nicolae“ - Copou.

Tinerii trebuie să se prezinte la preot din vreme, pentru a-şi programa ziua în care doresc să se oficieze cununia religioasă, trebuie să se spovedească şi, mai ales, să se împărtăşească. „Foarte mulţi tineri vin şi spun că nu s-au spovedit sau nu s-au împărtăşit niciodată. Aici cred că familiile greşesc, pentru că nu-i învaţă să vină la biserică“, ne-a mai spus părintele Vaida.

De asemenea, în funcţie de opţiunile personale, tinerii îşi pot alege un sfânt care să devină patronul spiritual al familiei pe care o vor întemeia. În general, se caută numele unui sfânt care se sărbătoreşte în apropierea datei de oficiere a căsătoriei sau numele soţiei sau al soţului, în cazul în care poartă nume de sfinţi.

Mai întâi se oficiază căsătoria civilă

Dacă în trecut regula era ca mai întâi tinerii să fie căsătoriţi de preot, astăzi lucrurile stau cu totul altfel. Înainte de a ajunge la săvârşirea cununiei religioase, tinerii trebuie să treacă pe la Starea Civilă, aceasta fiind ordinea de desfăşurare a etapelor pregătitoare. „Obligatoriu, mai întâi trebuie făcută cununia civilă, pentru că este garantul legii. Nici un preot nu poate săvârşi Taina Sfintei Cununii fără aceasta, pentru că Biserica nu are nici o putere legală asupra lor. Certificatul de căsătorie, eliberat de Primărie, reprezintă şi o garanţie că nici unul dintre miri nu se face vinovat de bigamie“, a mai explicat preotul Vasile Vaida.

Căsătoriile la începutul secolului trecut

În anul 1864 a apărut Legea comunală, care stipula organizarea administrativă a localităţilor. „Până atunci, toate actele necesare pentru oficierea căsătoriei se făceau la biserici. Fapt pentru care bisericile aveau propriile lor registre. După ce a apărut această lege, obligatoriu, toate căsătoriile s-au efectuat la primărie, cu înregistrare civilă, iar căsătoria religioasă la biserică“, ne-a povestit Ion Mitican. Dacă astăzi vârsta viitorilor soţi aproape că nu mai contează, la începutul secolului trecut exista o cutumă respectată în orice familie din acest punct de vedere.

Potrivit istoricului Ioan Scurtu, în perioada interbelică fetele se căsătoreau de pe la 12-13 ani, iar băieţii de la 17-18. Recensământul populaţiei din anul 1930 arăta că în mediul rural 61,1% din totalul locuitorilor de peste 13 ani erau căsătoriţi, iar în mediul urban procentul acestora se ridica la 50,6%.

Căsătoria cuprindea câteva etape, respectate cu stricteţe şi parcurse într-o ordine riguroasă: cunoaşterea tinerilor (peţitul), după care părinţii conveneau asupra zestrei (dotei), urma apoi logodna (trei-patru săptămâni), apoi căsătoria religioasă, cea civilă şi în cele din urmă petrecerea de nuntă.

De obicei, căsătoriile aveau drept protagonişti persoane din cadrul aceleiaşi categorii socio-profesionale, părinţii dorind ca fiul sau fiica lor să-şi păstreze statutul social sau să obţină chiar unul mai bun. Când mirii proveneau din categorii sociale diferite, în familiile celor doi apăreau adevărate drame. Potrivit aceluiaşi istoric, pentru membrii familiei regale situaţia era şi mai complicată, deoarece aceştia nu se puteau căsători decât tot cu reprezentanţi ai unor case domnitoare. De altfel, unul dintre motivele care i-au determinat, în 1866, pe liderii politici ai vremii să aducă un principe străin pe tronul din Bucureşti fusese tocmai dorinţa lor ca domnitorul să nu devină susţinătorul anumitor familii, cu care se înrudea, în defavoarea altora.

Obiceiuri de nuntă în lume

În Creta, un element nelipsit din tradiţie este pâinea de nuntă. Această pâine este împletită şi apoi ornată cu cocă în forme interesante (lună, stele) şi fructe uscate sau confiate. Aluatul conţine condimente speciale (scorţişoară, coriandru, nucşoară), la care se adaugă rom, esenţă de portocală, lămâie şi fistic. Aroma acestei pâini reprezintă dulceaţa căsniciei şi dragostea dintre miri.

În Ungaria, după rostirea jurămintelor de căsătorie, mireasa îi oferă mirelui un cadou de nuntă, de obicei batiste (trei sau şapte – acestea fiind considerate numere norocoase în tradiţia maghiară). În schimb, mirele îi oferă miresei sale o pungă cu monede.

Pentru italieni, căsătoriile oficiate duminica sunt considerate cele mai norocoase, de aceea, majoritatea cuplurilor aleg această zi pentru nuntă. Pentru a nu avea o căsnicie cu ghinion, mireasa nu trebuie să poarte nici un fel de bijuterie sau obiect din aur până în momentul schimbării verighetelor.

Ca şi în celelalte ţări musulmane, o nuntă tradiţională în Maroc durează între patru şi şapte zile. În ziua nunţii, mireasa trebuie să urmeze un ritual de purificare (o baie cu lapte), după care mâinile şi picioarele îi sunt vopsite. Aceste obiceiuri datează din 1800. Miresele moderne din Maroc continuă această tradiţie prin ungerea palmelor invitaţilor cu un ulei special, numit henna. Imediat ce jurămintele au fost rostite şi înainte de a intra în noul său cămin, mireasa nu este trecută pragul, cum se obişnuieşte în alte ţări, ci înconjoară casa de trei ori.

În Africa de Sud, după ce alaiul miresei intră în biserică şi după oficierea ceremoniei de nuntă, mirii aprind împreună o lumânare, ca simbol al unităţii lor. Tot aici sunt prezentate cele 12 simboluri ale vieţii, foarte importante în cultura africană: vin, grâu, piper, sare, ierburi amare, apă, o cratiţă şi o lingură, o mătură, miere, o suliţă, un scut şi o copie a Bibliei sau a Koranului. Fiecare din acestea reprezintă un aspect diferit al dragostei şi puterii care uneşte cele două familii. Pentru a marca începutul vieţii în doi, părinţii mirilor aduc o flacără din vatra lor în casa celor doi, unde o nouă vatră este construită şi un foc nou este aprins.

Roşul este culoarea nunţii în China, ca simbol al dragostei, bucuriei şi prosperităţii. Această culoare vie este folosită în moduri diferite în tradiţiile chinezeşti. În majoritatea cazurilor, rochia miresei este roşie, în ton cu invitaţiile şi mărturiile. Chiar şi casele familiilor celor doi sunt decorate în roşu. Înainte de ziua nunţii, mireasa se retrage într-un loc izolat pentru a „plânge“ împreună cu prietenele apropiate despărţirea ei de familie şi de prieteni. Tot înainte de nuntă, familia mirelui aduce daruri în coşuri roşii viitoarei soţii. Familia miresei procedează la fel, oferind viitorului soţ daruri împachetate în hârtie roşie. În dimineaţa nunţii, mirele îşi ia mireasa, oferindu-le bani prietenilor acesteia pentru a o „lăsa să plece“. În multe familii, mirii îşi servesc părinţii cu ceai, îngenunchind înaintea lor, cerând în mod simbolic permisiunea şi binecuvântarea acestora. La oficierea ceremoniei de nuntă participă, de obicei, familia şi cei mai apropiaţi prieteni.

În Japonia, mireasa poartă un kimono alb, o coroniţă cu foarte multe ornamente şi un voal, iar mirele un kimono negru. În timpul rostirii jurămintelor, familiile mirilor stau faţă în faţă şi se privesc reciproc. Un obicei foarte important în nunta japoneză este ritualul celor nouă înghiţituri de sake (vin de orez), după care cei doi sunt consideraţi soţi în mod oficial. Familia şi invitaţii, de asemenea, beau sake pentru a sublinia legătura celor doi şi a familiilor din care provin.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!