Interviu
„Văd Ortodoxia ca singura doctrină regeneratoare a lumii”

„Văd Ortodoxia ca singura doctrină regeneratoare a lumii”

Augustin Păunoiu, 23 Februarie 2018

Aflat la vârsta de 90 de ani, profesorul Emilian Popescu a adunat o experiență de viață însemnată, dublată de o erudiție greu de egalat în ziua de azi. Interviul cu domnia sa ne dezvăluie atât momente din viața sa, dedicată studiului și credinței ortodoxe, cât și aspecte legate de istoria Imperiului Bizantin.

Domnule profesor, cum s-a născut pasiunea pentru istorie în cazul dumneavoastră?

Sunt mai mulți factori care au contribuit la lucrul acesta. Eu am avut profesori foarte buni de istorie la Seminarul „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea. Mulți erau pregătiți, dar unul dintre ei, pe când eram în clasa a VI-a, m-a marcat foarte mult. Era un profesor tânăr, care vorbea foarte frumos și ne captiva. Lucrul acesta a făcut să mă îndrept cu precădere spre istorie. După aceea a fost rânduiala lui Dumnezeu, în sensul că, după ce am terminat primul an de facultate la teologie, pe atunci în cadrul Universității din București, era în anii 1947-1948, m-am dus să mă înscriu în anul al II-lea. N-am știut că în timpul vacanței de vară, în luna iulie, comuniștii au făcut reforma învățământului, iar Facultatea de Teologie a fost scoasă din Universitate și mai apoi desfiin­țată. Eu am mers în toamnă să mă înscriu și la parterul clădirii l-am întâlnit pe părintele profesor I. Gh. Coman. Se afla lângă un morman de mobilă și de cărți. Totul se împacheta și se ducea într-o altă locație. Am intrat cu el în vorbă și mi-a spus că nu mai am unde să mă mai înscriu. L-am ajutat la căratul cărților, iar el mi-a spus: „E bine că mă ajutați, copii. Ceea ce purtați voi pe brațele voastre este aur adevărat”. Erau colecțiile de documente cu hotărârile Sinoadelor Ecumenice aduse de profesorul Teodor M. Popescu din Occident, cel care în cadrul Consiliului profesoral se ocupa cu dotarea bibliotecii privind noile apariții editoriale și cărțile de valoare. Facultatea de Teologie era desființată, așa că m-am înscris la filologie clasică și la limbi străine, secția franceză. Secția de filologie clasică avea profesori și de la Facultatea de Istorie a Uni­versității. Erau profesori mari atunci: Pippidi, Condurache și alții. Așa am intrat în contact cu istoria. După ce am terminat clasicele am fost numit la Institutul de Istorie și Filosofie al Academiei Române. În anii studenției la clasice, am avut parte, așa cum spuneam, de dascăli uriași, cum ar fi profesorul Constantin Balmuș, filolog important, care era și rectorul Universității. Acesta mă simpatiza ca student și m-a ajutat în multe privințe. Eu am rămas sub îngrijirea lui. După ce am terminat filologie-clasice, m-a recomandat să profesez la Facultatea de Istorie, la Catedra de istorie veche. Dar el nu știa un lucru. Când am terminat facultatea se înființase o comisie de repartizare. Acolo trecutul fiecărui candidat era cercetat foarte atent. Tatăl meu avea un dosar foarte greu. Am fost respins. Așa că am plecat în armată. Am fost primul contingent format din absolvenții facultăților de atunci, lucru care s-a întâmplat în 1952. Între noi erau filologi, fizicieni și alții de la multe alte facultăți. Așa se face că am ajuns în batalionul de artilerie de la Dadilov, o comună din județul Giurgiu, Vlașca pe atunci. După ce am terminat armata s-a făcut din nou o analiză a dosarelor pentru înaintarea în grad, și iarăși am avut de suferit, pierzând gradul de sublocotenent. M-am întors la București și am găsit în cutia poștală o scrisoare de repartizare în învățământ, în regiunea Craiova. Profesorul Balmuș la auzul acestei vești a fost foarte supărat și mi-a aranjat să intru la Institutul de Istorie și Filosofie al Academiei Române. Lucram în domeniul cercetării. Am avut și acolo dificultăți, dar am reușit să rămân. Am făcut epigrafie și istorie veche, iar doctoratul mi l-am dat la Facultatea de Istorie a Universității din București. Am fost pe șantiere arheologice, am cercetat inscripții și am alimentat această preocupare. M-am specializat pe perioada sfârșitului Antichității și pe perioada primară a creștinis­mului. Timp de 25 de ani am lucrat la institut. În 1977 a venit la mine părintele profesor Ion Rămureanu, trimis de părintele I.G. Coman și de părintele Stăniloae. Se pensionase Alexandru Elian, care era profesor de bizantinologie, și catedra rămăsese vacantă. Am fost încadrat acolo. Am plecat apoi cu specializare în Occident, la Berlin, Bonn, Köln. Cam acesta a fost drumul.

Institutul avea oameni deo­sebiți în vremea aceea. Mai toți erau epurați, având probleme la dosar din perspectiva comu­niștilor.

La Berlin am fost pentru prima dată în 1964. Capitala arăta jalnic, era în ruine. Am studiat la Universitatea Humboldt, dar pe cont propriu, timp de patru-cinci luni. Am făcut demersuri pentru obținerea bursei Humboldt, care era cea mai consistentă din punct de vedere financiar, dar și ca prestigiu. Am obținut această bursă greu, dar mi-a ajutat Dumnezeu. În țară venise la academie o bursă Humboldt. Eram șase candidați în fața unei comisii, care cunoștea foarte bine pe fiecare. Ni s-a spus: „De ce să mai facem concurs? Vă știm pe toți. Am hotărât ca bursa să revină celui mai în vârstă dintre voi”. Erau doi mai bătrâni: Petre Năsturel și Eugen Stănescu. Până la urmă nu a plecat nici unul, nici altul. Exista posibilitatea ca bursa să fie pierdută pentru România. Am întâlnit un prieten de la fizică, originar din Râmnicu Vâlcea, care mi-a spus că se poate face cerere pentru bursă direct la Ambasada Germaniei. M-am interesat de condiții, am depus dosarul la Ambasada Germaniei, care se afla pe atunci într-un apartament de bloc, pe strada Spătarului. Germania fusese învinsă după război, așa că nu putea emite nici o pretenție la o locație mai de soi. Am câștigat bursa, dar au apărut problemele cu plecarea. Aveam absolut toate aprobările din partea Academiei, a Institutului de Arheologie, dar Partidul Comunist nu-mi dădea voie să plec. M-am deplasat la Comitetul de Partid al Municipiului Bucu­rești cu încă un coleg, care era fiu de preot. Și el obținuse bursa Humboldt. Am fost primiți cu ostilitate și întrebați: „De ce vreți voi să vă duceți în Germania?”. Am răspuns: „Pentru bibliotecile bune, pentru experiența în cercetare a profesorilor”. Răspunsul a venit tot în formă interogativă: „Dar, ce, noi nu avem biblioteci, nu avem profesori, nu avem academicieni?”. După care am fost dați afară. De la Bonn primeam săptămânal telefoane și eram întrebat de ce nu ajung în Occident. Situația a durat trei luni. Dumnezeu a lucrat printr-un prieten care era angajat la Opera Română, Nicolae Florei, bas-bariton, un om foarte credincios. M-am dus la el și i-am spus necazul meu, iar el mi-a promis că mă va ajuta. O cunoștea pe sora lui Paul Niculescu-Mizil. A apelat așadar la ea. Paul Niculescu-Mizil era ministru al educației și învăță­mân­tului în vremea aceea. Era comunist, dar mai învățat. Avea studii superioare și răspundea în vremea aceea, în cadrul Comitetului politic executiv al partidului de Știință și Învă­țământ. În două săptămâni aveam aprobarea de plecare în Germania. Am stat în Germania doi ani, în condiții de studiu excepționale. Am avut profesori de talie mondială, pe care Occidentul nu-i mai are acum. Știau greacă și latină cum știu eu franțuzește. Traduceau direct, fără dicționar, pur și simplu plimbându-se printre studenți. Profesorul meu de acolo era un mare savant. Publicase Actele Sinoadelor Ecumenice, iar la sfârșitul sejurului meu mi le-a dat pentru a le avea și în biblioteca Facultății de Teologie din București. După Germania, au urmat studiile în Franța, la Paris și la Lyon. Așa am rămas în legătură cu această disciplină. Ca profesor am predat istoria Bizanțului și mi-am dat seama de importanța acestei discipline. Osatura de bază a Imperiului Bizantin a constituit-o credința creștină ortodoxă. Istoria acestui imperiu care începe cu Constantin cel Mare, un om providențial în istoria omenirii, se termină în chip trist, în secolul al XV-lea, cu un dezastru.

De ce și cum a murit un imperiu care împărtășea de la cel mai umil țăran până la împărat credința și valorile creștine?

Cauzele dispariției imperiului sunt atât interne, cât și externe. Conducerea Imperiului Bizantin până în secolul al VI-lea a fost asigurată de împărați proveniți din Peninsula Balcanică, zona romanizată, Illyricum. Constantin cel Mare, Justinian, toți aceștia au fost niște spirite pragmatice. Romanii au fost foarte buni administratori, iar papalitatea a moștenit această ordine administrativă. Din secolul al VII-lea înainte au intrat la conducerea imperiului grecii. Limba s-a schimbat. Oficială până atunci era limba latină, iar de la împăratul Heraclius încoace limba greacă a devenit oficială în imperiu. Grecii ca tip uman erau niște oameni mai neserioși decât latinii. Nu te puteai baza pe ei. Erau și foarte orgolioși. Desigur aveau și cali­tă­țile lor, însă sub conducerea îm­păraților bizantini de sorginte greacă, imperiul a decăzut.

Acestea ar fi în principal cauzele interne. Trecând la cele externe, dușmanii pe care i-a avut de întâmpinat Imperiul Bizantin au fost extraordinar de puternici. În Apus era papalitatea, care n-a sprijinit în nici un fel imperiul, ci l-a subminat, iar pe de altă parte dușmanii din Răsărit. Turcii au fost cei care au răpus Imperiul Bizantin. Turcii, foarte numeroși și buni militari, în 1071, la Manzikert, lângă lacul Van din Armenia, au zdrobit armata bizantină și nu au mai plecat. Imperiul Bizantin era într-o cumplită dezorganizare internă. Bizanțul s-a luptat aprig cu musulmanii, iar islamul nu a putut pătrunde în Europa. Turcii s-au oprit în Asia Mică. Musulmanii au ajuns totuși în Occident, dar venind prin Spania. Așadar, cauzele căderii imperiului au fost atât interne, deși nu acestea au fost foarte grave, cât şi externe.

Ne-am putea întreba cum de a fost posibil ca Bizanțul să fie prematur înghițit de Imperiul Otoman. Este o enigmă a lui Dumnezeu. Nu putem să dăm un răspuns, dar noi știm că pedepsele pentru omenire vin ca urmare a păcatelor noastre. Dacă ele sunt prea multe și noi nu le putem rezolva, vin pedepsele mari. Să ne gândim la Sodoma și Gomora. Dumnezeu a așteptat ca situația morală a locuitorilor de acolo să se îndrepte. Însuși Avraam a mijlocit pentru ei. Negăsind nici măcar câțiva drepți acolo, Dumnezeu a scufundat cetățile în Marea Moartă. Urmarea păcatului este moartea. Dacă ne gândim la vremurile noastre, omenirea este cu mult mai păcătoasă decât în alte timpuri. S-a depărtat de Dumnezeu. Din păcate, poporul român, care a avut o stimă deosebită pentru Occident, pentru cultura și știința lui, a venit în contact cu acest Occident în perioada lui de decadență. Fiindcă decreștinarea Occidentului a început de mult. Să-l luăm spre exemplu pe Darwin. Teoria lui, evoluționismul, este una atee. Revoluția franceză din 1789 nu a făcut altceva decât să proclame politic războiul împotriva cre­dinței creștine. Știm cu toții că revoluționarii francezi au luat o femeie de moravuri ușoare și au pus-o pe Sfânta Masă la Notre-Dame, prosternându-se în fața ei și zicând: „Aceasta este Rațiunea. Aceasta este zeița noastră la care ne închinăm”. Au fost distruse monumente religioase. La Paris, în Biserica „Sainte-Chapelle”, construită de Ludovic al IX-lea cel Sfânt, se aflau adunate mai multe moaște și antichități creștine, printre care cele legate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, o parte din coroana de spini, cuiele răstignirii. Multe dintre ele au fost distruse, dar unele se mai păstrează în tezaurul Bisericii Notre-Dame.

Unde încadrați Școala românească de bizantinologie, al cărei reprezentant sunteți, între școlile europene de același profil? Unde ne situăm noi acum față de nemți și francezi în cercetare?

Școala românească de bizantinologie a avut un trecut glorios. Am avut cercetători de seamă, începând cu Nicolae Iorga, Nicolae Bănescu și alții, care au reprezentat această catedră cu multă cinste până la venirea comu­niștilor la putere. În 1954, această catedră a fost preluată de nespe­cialiști. În locul lui Alexandru Elian, care a fost forțat să predea clasice și nu bizantinologie (specializarea lui), au venit oameni incompetenți. În momentul de față, bizantinologia are un statut vitregit. Cursurile de Bizanț în cadrul facultăților de teologie de la noi sunt reduse la un semestru. Bizantinologia românească încă mai pâlpâie.

Până la cucerirea sa în 1453, Bizanțul se afla din punct de vedere al culturii și civilizației cu câteva sute de ani înaintea Occidentului. Dacă nu ar fi căzut, ar fi reușit el să inițieze o cotitură hotărâtoare, comparabilă cu cea a Occidentului în momentul Renaș­terii?

Dacă Bizanțul nu ar fi căzut, ar fi dus omenirea într-o direcție mult mai bună decât a făcut catolicismul. Bizanțul a avut realizări atât de mari și datorită Bisericii, credinței ortodoxe. Aceasta din urmă a fost un fenomen de masă în imperiu. Problemele dogmatice care s-au pus în timpul Sinoadelor Ecumenice arată preocupările fine pentru teologie. Toate disputele au fost depășite pentru că existau oameni foarte învățați în Bizanț. Din punct de vedere spiritual, al subtilității gândirii și nu atât practic, fiindcă bizantinii, din cauza grecilor, nu erau atât de pragmatici, imperiul ar fi dus omenirea într-o direcție mai bună. Occidentul a decăzut în al doilea mileniu din cauza catolicismului. Episcopii din Germania și Franța erau niște baroni pe provincii întregi. Viața lor era una promiscuă. De aceea, Luther s-a ridicat împotriva acestei situații, dar lucrurile nu s-au schimbat. Luteranismul a creat o breșă în cadrul catolicismului, iar din luterani s-au desprins mai multe secte care au divizat societatea occidentală, cu repercusiuni grave, în primul rând indiferența față de lucrurile spirituale. Dacă vorbim astăzi despre Germania din punct de vedere spiritual, doar partea de sud și de vest, unde sunt pre­dominanți catolicii, stă mai bine religios. Zonele protestante sunt moarte bisericește. Locașu­rile de cult se vând astăzi.

Revenind la întrebare, dacă Bizanțul nu ar fi căzut, societatea umană ar fi avut de câștigat, fiindcă moravurile și credința creștină confereau oamenilor repere sănătoase și unitate.

Să ne gândim la țările ortodoxe de astăzi. Au trăit în condiții foarte grele, de stăpânire otomană dură, dar au reușit să păstreze credința și formele de manifestare ale ei care impresionează până în zilele noastre și pe occidentali. Vă gândiți ce s-ar fi putut face în stare de libertate? Dar nu numai religios, liturgic sau artistic, ci și din punct de vedere intelectual, Bizanțul întrecea de departe Occidentul. Antiohia, Atena, Constantinopolul erau centre de studiu remarcabile. În anul 425, împăratul Teodosie al II-lea al Bizanțului întemeiase Universitatea de la Constantinopol. Progresul intelectual al bizantinilor era unul fără posibilitate de comparație cu Occidentul. Să nu uităm monumentele de arhitectură bizantină, câte au mai rămas: Sfânta Sofia sau biserica din Chora, situată în vestul capitalei imperiului.

Ați ajuns la o vârstă venerabilă. Ce credeți că dă valoare vieții unui om? Studiile, cultivarea sufletului?

În primul rând este grija pentru suflet. De la suflet pornesc toate. Atunci când ai un suflet modelat după voința lui Dumnezeu, lucrurile merg în direcția cea bună. Această modelare vine însă prin educație, iar educația o primim în primul rând în familie. După aceea ea se dezvoltă în școală și mai departe pe parcursul vieții. Eu am prins perioada în care lucrul acesta era posibil. Familia din care provin a fost una profund credincioasă. Tatăl meu a fost cântăreț de biserică. Mama, originară din Transilvania, citea foarte mult Sfânta Scriptură și alte cărți duhovnicești. Îmi aduc aminte că atunci când, copil fiind, au venit niște sectanți în comuna în care locuiam, preotul de la noi din sat, părintele Mărgăritescu, văr primar al Mitropolitului Bartolomeu Anania, a desemnat-o pe mama să stea de vorbă cu sectanții. Am avut o moștenire pe care aș putea să o compar cu cea a Sfântului Vasile cel Mare. El a luat prin familie, mai ales de la bunica sa, Sfânta Macrina cea bătrână, evlavia creștină, adică un mănunchi de cunoștințe teologice pe care sfânta le dobândise de la Sfântul Grigorie Taumaturgul, căruia îi fusese ucenică. Acesta studiase la Cezareea Capadociei, iar amintirea apostolică era proaspătă în sufletul lui. Sfântul Vasile cel Mare a fost crescut în această evlavie, dar după aceea a dezvoltat prin studiile sale credința sa. Edu­cația începe așadar în familie. Dacă nu începe acolo, e mai greu să se înfiripeze credința durabil în sufletul tău. Pot spune că acesta este cel mai mare dar pe care ți-l poate oferi familia. Bogăția aceasta a credinței, adică să te bazezi întotdeauna pe Dumnezeu, să știi că niciodată, oricât de greu ți-ar fi, nu ești singur, și să comunici cu Dumnezeu în orice moment, este ceea ce te poate salva.

Socotiți că civilizația bizantină a murit sau trăiește și astăzi sub alte forme?

Nu, ea nu a murit, pentru că atât în Rusia, cât și în celelalte țări ortodoxe, sub aspect iconografic, liturgic și doctrinar, este vie. Nu știm ce ne va rezerva viitorul din această perspectivă. Sunt valori inestimabile, este greu ca ele să piară. Aș spune că ele se impun astăzi chiar și lumii apusene, dacă este de bună credință. Convertirile occidentalilor de astăzi sunt dovezi ale plecăciunii lor față de ceea ce reprezintă Ortodoxia. Noi, statele ortodoxe din estul Europei, nu avem astăzi forță politică, dar așa cum Grecia a învins Imperiul Roman prin cultură, la fel și Ortodoxia va avea o influență foarte mare. Până și Vaticanul și-a schimbat discursul față de Ortodoxie. Altfel vorbea la începutul secolului trecut, altfel vorbește astăzi. Occidentul este într-un impas foarte mare. De aceea ei au în vedere unirea creștinilor. Dar unire nu se poate face doar de dragul unirii. Desa­cralizarea slujbelor religioase, săvârșită prin acel aggiornamento de la Conciliul II Vatican, este o realitate. Atunci când am studiat în Germania mergeam la Liturghie la catolici. Nu existau biserici ortodoxe. Am fost uimit de faptul că slujba ținea mai puțin de o oră. Predica lor nu era în legătură cu textul Evangheliei, ci comenta o temă socială de actualitate. Erau la modă discuțiile despre Africa, despre nedreptățile de acolo etc. Nu plecai mai cu nimic de la biserică din punct de vedere spiritual. Am fost și la protestanți la slujbă. În afară de „Tatăl nostru”, toată manifestarea nu era decât un concert de muzică. Concluzia se impune de la sine: acolo unde nu este prezent harul Sfântului Duh, totul devine artificial și până la urmă pustiu. Sufletul credinței noastre ortodoxe este Hristos, prezent permanent în viața noastră. El ne insuflă puterea de viață dătătoare. Atunci când te gândești la Dumnezeu, El devine prezent în tine și te inspiră spre tot lucrul cel bun. Dezorientarea lumii de astăzi este foarte mare. Trăim impunerea unei civilizații atee prin organismele politice interna­ționale actuale. Văd Ortodoxia ca pe singura doctrină regeneratoare a lumii. Ea te obligă să respecți anumite lucruri, dar acestea nu sunt decât spre binele tău. Dacă noi, ortodocșii, am fi mai trăitori în Dumnezeu, dacă am avea o conștiință creștină profundă, lucrurile s-ar schimba în noi și în jurul nostru.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!