Reportaj
Valea Mare, o parohie veche de peste 300 de ani

Valea Mare, o parohie veche de peste 300 de ani

Dumitru Manolache, 01 Iunie 2013
„Frumosul este singurul atribut potrivit lumii, tot aşa de nemărginit ca şi dânsa“, definea într-o zicere celebră Caragiale dimensiunea estetică şi veşnicia Creaţiei. Frumosul, acest atribut fundamental al lumii, se înveşniceşte într-o biserică spre descoperire, luminare şi îmbrăcare a inimii. Adică iubire. De aceea, credem, Dumnezeu a rânduit ca sfântul lăcaş să întruchipeze, deopotrivă, toate aceste trei funcţionalităţi, în care omul să se simtă, înainte de toate, iubit. Aşa ne-am simţit şi noi în biserica cu hramul „Naşterea Maicii Domnului“, din Valea Mare-Podgoria, oraşul Ştefăneşti, din Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului.
 
Verdele răscolitor, crud, fraged, strălucitor, urcat în coroanele arborilor din venele tainice ale pământului, luminează zorile, colorând totul în irizaţii de smarald. Aşa se face că, ajungând la mijloc de mai într-un asemenea loc, te trezeşti în curtea unei primăveri în care, cu certitudine, se coc veşnicia şi frumosul. Mai departe nu este decât o încercare pe cont propriu, o invitaţie la a descoperi lumina frumosului din frumos, frumosul suprem, din care faci parte şi tu, cu trupul şi cu inima ta.
 
Păşind pragul bisericii cu hramul „Naşterea Maicii Domnului“ din Valea Mare-Podgoria, din oraşul Ştefăneşti, judeţul Argeş, am pregustat şi noi din acest frumos, acest „atribut potrivit lumii“, cum spunea Caragiale, simţindu-ne deopotrivă luminaţi şi îmbrăcaţi la inimă.

Ctitorie şi nevoire monahală

Din stradă, sfântul lăcaş pare o corabie salvată din potopul vremurilor, sus, în vârful unui deal, străjuită de brazi uriaşi, ca nişte făclii înflăcărate de verdele aprins al dimineţii.
 
Biserica este ctitorie a jupânului Necula Ghimpescu şi a soţiei sale Ancuţa, din Piteşti, şi datează de la anul 1686, când pe tronul Ţării Româneşti se afla Şerban Cantacuzino (1678-1688). Sfântul lăcaş, prin pictura sa, deosebit de frumoasă, vie şi originală, prin aerul cald, atât de românesc, pe care îl degajă, în care se simt ecourile nevoirii monahale de pe vremea când acesta era metoh al celebrei mănăstiri de la Vieroşi, ridică inima până la înălţimea cupolei. De acolo, harul Celui care a biruit moartea te îmbracă în veşmânt de iubire şi veşnicie.
 
În decursul vremurilor, lăcaşul a suferit modificări, reparaţii şi consolidări (1854, 1931, 1940, 1977), pregătindu-se pentru păşirea în cel de-al treilea mileniu creştin la 5 septembrie 1993, când Înalt Preasfinţitul Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, a resfinţit biserica. Restul de istorie, cea neştiută, neconsemnată de cronici, se topeşte în taină. Un alt fel de veşmânt, care ţi se aşază pe umerii inimii, firesc, emoţionant, copleşitor.
 
În acest tărâm al renaşterii permanente slujesc, de anul acesta, părintele paroh Tiberiu George Iriminescu şi părintele Sabin Stancu, directorul Seminarului Teologic „Neagoe Vodă Basarab“ din Curtea de Argeş.

„Aici s-a nevoit mulţime de călugări“

„Înalt Preasfinţitul ne-a încredinţat o lucrare temeinică: reabilitarea bisericii. Să căutăm să conservăm şi să valorificăm potenţialul spiritual şi cultural al acestui monument istoric, pentru a face să dăinuiască peste veacuri lucrarea strămoşilor noştri.
 
Slujim cu un sentiment copleşitor, pentru că aici, între aceşti pereţi, s-a nevoit mulţime de călugări, la exemplul cărora trebuie să luăm aminte şi să ne jertfim şi noi prin rugăciune, să adăugăm un plus de valoare. Eu, când intru în Sfântul Altar, sunt cuprins de un fel de teamă, nu omenească, ci pentru că mă aflu chiar în faţa Ziditorului, a sfintei Lui jertfe, pe care trebuie să o săvârşesc, cu toate că nu sunt vrednic. Dar Dumnezeu îngăduie acest lucru. De aceea rămân profund impresionat. Este o teamă care naşte după aceea bucurie. Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, spunea înţeleptul Solomon. De aceea slujesc lui Dumnezeu din iubire, dar şi cu teamă, pentru că totuşi sunt în trup şi, cu voie sau fără de voie, uneori mai păcătuiesc“, ne-a mărturisit părintele paroh.

Efort pentru vitalitalizarea credinţei

Parohia are în jur la 350 de familii care, în mare parte, frecventează biserica. „Ne străduim să-i aducem însă la slujbe pe toţi, mai ales pe cei tineri, pentru că de acolo vin vitalitatea şi prospeţimea credinţei“, ne-a spus părintele Iriminescu.
 
Un lucru deosebit i-a îndreptat cucerniciei sale paşii spre slujirea lui Dumnezeu: pe vremea intrării la seminarul din Curtea de Argeş, în 1997, nu se simţea foarte atras de acest fel de slujire. În momentul în care a intrat în paraclisul de acolo, a simţit însă ceva care l-a atras către Dumnezeu. „Cred că atunci am răspuns mai repede chemării Lui. Fiind tânăr, ai nevoie de credibilitate în faţa oamenilor, dar toate acestea se dobândesc în timp, şi nu numai prin eforturile proprii, ci cu nădejde şi cu speranţă la Dumnezeu. Numai aşa vom birui“, spune părintele paroh.
 
Părintele Iriminescu este preot din 2006. Cinci ani a slujit la Azilul de bătrâni din Piteşti, ca asistent social, având grijă de 170 de persoane. „O misiune interesantă, care m-a învăţat cu adevărat valorile firii umane, preţuirea atât a tinereţii, cât şi a bătrâneţii.
 
Avem şi aici în apropierea noastră un cămin de bătrâni, în regim particular, unde mergem, îi spovedim pe oamenii de acolo, îi împărtăşim, stăm de vorbă cu ei. Acelaşi lucru facem şi la centrul de ocrotire pentru copii, cu care am avut legături chiar înainte de a veni aici, unde astăzi desfăşurăm diferite activităţi, consolidăm parteneriatele deja existente, îi antrenăm în dinamica vieţii creştine“, mai spune părintele.

Icoana din pridvor şi crucea lui Rebreanu

În pridvorul bisericii există o icoană de dimensiuni impresionante, adusă aici în 1960 de la Judecătoria Piteşti. Povestea rostului ei ne-a fost tălmăcită de părintele Iriminescu: „Fusese expusă acolo, în faţa oamenilor, pentru ca ei să-şi dea seama de prezenţa lui Dumnezeu, chiar şi în faţa judecăţii omeneşti, pentru a se gândi în primul rând la Dreptul Judecător. Văzând icoana, unii dintre ei se împăcau şi nu mai ajungeau la judecata omenească“.
 
Părăsim biserica din Valea Mare, nu înainte de a ne reculege la crucea care marchează locul unde a fost înmormântat Liviu Rebreanu. Marele prozator, care a trăit aici ultimii 14 ani din viaţă, unde a scris romanele „Răscoala“, „Jar“, „Gorila“ şi „Amândoi“, unde a fost vizitat printre alţii de George Coşbuc, Ion Minulescu, Camil Ressu şi mulţi, mulţi alţi oameni de vază ai acestui neam. La 59 de ani, la 1 septembrie 1944, a trecut la Domnul, fiind înhumat în cimitirul acestei biserici, care fusese restaurată şi datorită eforturilor lui, iar pe mormânt, soldaţii unei unităţi militare depuseseră o coroană pe care scria sugestiv doar atât: „Ion“. Titlul romanului care devenise simbolul unui întreg popor. După câteva luni, rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate de familie pentru somnul de veci la Bellu, alături de Eminescu şi Caragiale.
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!