Religie şi ştiinţă
Valoarea spirituală a muncii în era roboţilor inteligenţi

Valoarea spirituală a muncii în era roboţilor inteligenţi

Diac. Sorin Mihalache, 19 Decembrie 2010

Maşina, robotul de bucătărie, roboţii industriali sau calculatorul sunt de ani buni prezenţe obişnuite în peisajul vieţii cotidiene. Întrucât o mare parte dintre oameni le folosesc în mod curent, s-ar putea spune că interacţiunea aceasta dintre om şi maşină nu reprezintă o sarcină specială, o activitate care să solicite analize subtile. Totuşi, nu este chiar aşa. În numeroase locuri şi în variate forme, în ultimele decenii au fost exprimate avertismente cu privire la provocările pe care le anunţă dispozitivul tehnic, maşina în viaţa şi devenirea omului.

Filosoful german Hans-Georg Gadamer observa într-un studiu faptul că formarea omului presupune, între altele, şi o formare a simţurilor. El propunea, în acest sens, ideea de cultură a simţurilor, o cultură care ar trebui să vizeze dezvoltarea a ceea ce el a numit "inteligenţa simţurilor", în sensul unei deschideri care să se opună "comportamentului instinctiv, prejudecăţilor necontrolate, deformării cauzate de afecte şi invaziei haotice de stimuli"1.

Metamorfozele muncii

Pe lângă această consideraţie, adăugăm şi observaţia, cumva evidentă, că tehnica şi tehnologiile ne mijlocesc receptarea lucrurilor, a semenilor şi a naturii înconjurătoare, în viaţa de fiecare zi. Şi, ceea ce dorim să subliniem aici, aceste aspecte devin şi mai relevante dacă avem în atenţie munca, activitatea profesională, întrucât tehnica se face simţită într-o măsură considerabilă în mai toate ocupaţiile. Roboţi, calculatoare, camere de luat vederi, interfoane, telefoane, sisteme inteligente încorporate în comenzile de bord ale autoturismelor, automate pentru tichetele de călătorie, automate bancare, ecrane interactive de informare din unele instituţii publice, ce înlocuiesc de ceva vreme funcţionarii de la ghişeul destinat relaţiilor cu clienţii... Acestea sunt doar câteva dintre situaţiile în care astăzi ne-am obişnuit să întâlnim maşini inteligente, cu funcţii specializate, gata să răspundă cerinţelor noastre.

Desigur, pot fi enumerate - şi adesea aşa se şi întâmplă - foarte multe avantaje de pe urma folosirii acestor mijloace moderne de informare şi de lucru. Şi, fără îndoială, este just să considerăm tehnica drept activitate ce a oferit lunga listă de maşini ce uşurează, simplifică, scurtează sau suprimă, după situaţie, multe dintre operaţiile ce se impun în cadrul diverselor activităţi, preluând, în multe cazuri, operaţii dificile şi greu de realizat. Totuşi, extinderea ariei de aplicabilitate a dispozitivelor tehnice şi serviciile pe care acestea tind să le acopere scot la iveală semnele unei metamorfoze profunde ale muncii2.

Inculturaţia simţurilor

Este semnificativă aici observaţia lui Michel Henry, potrivit căreia utilizarea excesivă a tehnicii poate determina atrofierea puterilor omeneşti, slăbirea capacităţilor noastre de a ne deschide către lume. Tot ceea ce făcea omul în trecut, constată Henry, face acum robotul. "Doar că robotul nu face nimic, el nefiind decât declanşarea şi funcţionarea unui mecanism. Singura acţiune reală care subzistă (...) este actul de a apăsa pe un buton de comandă. Încă de la începutul erei industriale şi ca simplu efect al înlocuirii progresive a "forţei de muncă" cu energiile naturale, era posibilă prefigurarea reducerii activităţii lucrătorilor la o muncă de supraveghere, care echivalează cu atrofia cvasitotalităţii potenţialităţilor subiective ale individului viu şi, astfel, cu o stare de nelinişte şi nemulţumire crescânde." 3 S-ar putea spune că maşinile moderne, dispozitivele tehnice performante "iau" din mâna omului tot mai mult şi mai des "peticul de natură" explorat în mod obişnuit prin munca proprie. Tehnica ne confiscă tot mai multe din lucrurile şi resursele cu care eram obişnuiţi să lucrăm, restrângându-ne în mod semnificativ orizontul experienţial, conducându-ne treptat către ceea ce Gadamer ar fi considerat a fi o adevărată inculturaţie a simţurilor.

Dar, mai mult decât atât, dispozitivele tehnice tot mai performante, aşa cum afirmă Michel Henry, sunt cele care dictează astăzi tot mai mult lucrătorului, stabilind prin funcţiile lor "natura şi modalităţile puţinului care-i rămâne şomuluiţ de făcut", încât, în munca propriu-zisă, nu se mai ţine cont de om decât "în măsura exactă în care dispozitivul trebuie (...) să permită intervenţia" lui4. Réne Guénon, venind pe un alt drum, ajunge să facă o observaţie asemănătoare: astăzi, în munca industrială, deprinderea unei profesii se desfăşoară într-o direcţie opusă parcursului tradiţional al uceniciei. În culturile vechi, deprinderea unei meserii putea fi trecută în rândul experienţelor întru câtva iniţiatice. În prezent însă, lucrătorul nu mai pune nimic din el însuşi în ceea ce face. Profesia înseamnă acum desfăşurarea unor acţiuni, gesturi sau comportamente standardizate, pentru că, în cazul multor profesii, activitatea nu constă decât în "a face să se mişte o maşină", în execuţia mecanică a unor mişcări, fără a le mai înţelege raţiunea sau rezultatul, încât, spune el, "maşina va fabrica în realitate obiectul"5.

Tehnica - prizonieră în spaţiul contingenţei

Este necesar să menţionăm aici faptul că termenul grecesc techne, care se află la rădăcina cuvintelor "tehnică" şi "tehnologie", are o lungă istorie şi câteva semnificaţii care ar putea aduce o lumină nouă consideraţiilor de până acum. Folosit în vremea lui Platon, pentru a desemna orice iscusinţă în a face ceva, o competenţă profesională situată în opoziţie cu ceea ce este instinctiv (physis), cuvântul techne are, începând cu Aristotel, înţelesul de ştiinţă aplicată6. Pe de o parte, este important de spus aici că techne, folosit în general în tradiţia greacă cu semnificaţia de meşteşug, iscusinţă, artă sau ştiinţă aplicată, înseamnă de fapt un anumit tip de cunoaştere, adică o cunoaştere orientată spre producerea unor lucruri sau valori. Pe de altă parte, în legătură cu techne trebuie remarcată deosebirea acestor producţii cuprinse în sfera lui şi o altă arie practică (praxis), pe care grecii o legau de vieţuirea înţeleaptă, de practicarea virtuţilor (adică phronesis)7. Michel Henry sesizează acest lucru, subliniind că, în sens originar, techne desemnează "un a face care poartă în sine propria sa cunoaştere", o cunoaştere originară "care îşi află esenţa în faptul de a face"8. Plecând de aici, el conchide că, la origine, techne nu este altceva decât "expresia vieţii", "punerea în operă a puterilor corpului subiectiv"9.

Toate acestea se dovedesc importante întrucât, aşa cum vom vedea imediat, tehnica, deşi a invadat lumea în care trăim, are în multe privinţe legături tot mai slabe cu viaţa.

Până atunci însă mai pomenim aici un fapt evident: dezvoltarea tehnicii nu este posibilă decât între graniţele puterilor naturale, în limitele resurselor aflate la dispoziţia omului şi în perimetrul legilor fizicii pe care omul le poate folosi. O situare de felul acesta, în care tehnica e aşezată într-un plan secund în raport cu natura, este afirmată şi de Aristotel. Pe de o parte, pentru Aristotel tehnica nu are alt domeniu de lucru decât cel pe care i-l rezervă contingenţa. Pe de altă parte, spre deosebire de tehnică, ce trimite, de regulă, la "rutina unui artizan", ştiinţa este un lucru nobil care înalţă pe om spre legile cosmosului10.

Muncă fără activităţi manuale şi natură "fabricată"

Ei bine, raportul acesta dintre tehnică şi ştiinţă, în forma pomenită în gândirea greacă, nu a rămas neschimbat. În filosofia ştiinţei găsim că la începutul Evului Mediu, ştiinţa şi tehnica s-au dezvoltat împreună, într-un proiect ce urmărea progresul comunităţilor omeneşti, un progres despre care scrie cu pasiune Bacon. După o perioadă în care ştiinţa se dezvoltă autonom, anume între secolele XVII-XIX, urmează o resituare a raportului ştiinţă-tehnică, datorită descoperirilor extraordinare ale fizicii şi biologiei din secolul al XX-lea, precum şi aplicaţiilor informaticii, elemente care şterg tot mai mult graniţele dintre ştiinţă şi tehnologie11.

Dezvoltarea fără precedent din ultimele decenii a continuat să producă mutaţii profunde şi rapide în raportul dintre ştiinţă şi tehnică. Astăzi, tehnica "produce", într-un fel, ştiinţă, întrucât creează condiţiile de validare şi dezvoltare a teoriilor, producând dispozitive tehnice capabile să ofere condiţii pentru experimente exploratorii tot mai rafinate. Prin nanotehnologii sau prin fisiune nucleară, ştiinţa şi tehnica oferă posibilitatea "construirii" de noi molecule sau elemente chimice, care nu există în mod natural, încât se poate spune că tehnica a depăşit teritoriul manipulărilor clasice executate cu materialul naturii, "producând", întru câtva, o altă "natură", artificială. Pe de altă parte, maşinile construite de om se apropie astăzi de "modul de existenţă al obiectelor naturale", procedeele existente în natură sunt folosite tot mai mult în inginerie (mimetica), iar tehnica miniaturizată este inaccesibilă mâinilor omeneşti, microprocesoare ce încorporează o complexitate considerabilă de funcţii, fiind folosite de către om fără să fie activate manual12. Toate acestea sugerează că trăim într-o epocă dinamică, în care tehnica şi ştiinţa se delimitează din ce în ce mai greu şi se pătrund din ce în ce mai des.

Autonomia tehnicii şi exilul vieţii omeneşti

Pe de o parte, prin faptul că tehnica preia tot mai multe roluri şi activităţi omeneşti, omul şi viaţa par a fi trecute într-un plan secund; mersul lumii vădeşte "rolul derizoriu" care îi este lăsat "vieţii şi cunoaşterii sale"13. Îngrijorarea lui Henry e justificată: totul pare a fi construit din ce în ce mai mult de către ştiinţă, şi din ce în ce mai mult în funcţie de ea şi pentru ea. În lumea în care trăim, scrie el, "nu mai este necesară nici măcar intervenţia minimală a vieţii, de pildă sub forma unei pârghii de comandă ce trebuie deplasată, aceasta tinzând să dispară în măsura în care dispozitivul este proiectat în aşa fel încât să fie capabil să se autoregleze şi să se autocontroleze el însuşi..." 14. S-ar putea spune deci că, pe măsură ce tehnica se dezvoltă, iese tot mai mult la iveală o anumită autonomie a activităţilor ei şi o extindere a ei care ameninţă viaţa.

Mai mult decât atât, tehnicizarea excesivă sărăceşte şi spaţiul comunitar, prin mania procedurilor şi formalizarea acţiunilor individuale sau colective din spaţiul public, prin "eficientizarea" relaţiilor interumane din spaţiul profesional sau educaţional, lipsind până la urmă lumea vieţii de experienţele formative, de iniţiativele de întrajutorare, de expresiile iubirii dintre semeni. Exemplul cel mai facil de relaţii formalizate îl oferă serviciile publice. Dezumanizarea, extensia procedurilor nonumane în rândul serviciilor, este prezentă adesea, acolo unde relaţiile interumane clienţi-angajaţi sunt sau se doresc a fi standardizate. Maşinile de gătit din restaurantele fast-food, de exemplu, controlează mişcarea angajaţilor, iar programele de pregătire a personalului transmit scenariile pe care angajaţii trebuie să le cunoască şi să le aplice în relaţia cu publicul consumator. Sunt stabilite deja propoziţiile de întâmpinare, maniera de raportare, celelalte elementele-cheie ale comportamentului zilnic de la locul de muncă15.

În fine, cu referire la muncă şi la felul cum ea este afectată de tehnologii, este semnificativă aici şi diminuarea considerabilă a responsabilităţii morale subsecventă muncii. Exemplele ce pot fi date aici au în atenţie divizarea muncii. Zygmunt Bauman, într-o evaluare a eticii postmoderne, proclamă o adevărată eră a postdatoriei: "Prin specializarea şi funcţiile pentru care timpurile noastre sunt notorii (...), aproape fiecare acţiune implică mulţi oameni şi că fiecare dintre ei face doar o mică parte din lucrarea generală (...), încât nimeni nu poate revendica în mod rezonabil şi convingător (sau nu poate fi acuzat de) "paternitatea" (sau responsabilitatea) pentru rezultatul final. Păcat fără păcătoşi, crimă fără criminali, vină fără vinovaţi! Răspunderea pentru consecinţe este, ca să spunem aşa, navigantă, negăsindu-şi nicăieri limanul firesc." 16

Munca, exersare etică şi ascetică ce descoperă Creaţia ca dar

Credem că sunt utile aceste observaţii, întrucât munca poate fi înţeleasă ca un raport special între om şi creaţie. Printr-o întrebuinţare corectă a lumii, potrivită raţiunilor lucrurilor ei, adecvată voii lui Dumnezeu, la fel ca şi în cazul unei corecte raportări la trup şi la semeni, omul se poate apropia de condiţia spirituală a întâlnirii cu El. În acest caz, munca îşi recapătă relevanţa în urcuşul spiritual al omului. Ea devine prilej de cunoaştere a raţionalităţii Creaţiei şi a Proniei divine, prilej de contemplare a bunătăţii şi frumuseţii lui Dumnezeu şi de experiere a iubirii Lui exprimate prin lucrurile create, puse în lume pentru om, munca devine exercitare etică şi ascetică a resurselor lumii create şi a înţelesurilor ei, în vederea apropierii de El şi de semeni.

Multă lumină şi sens aduce perspectiva creştină asupra muncii, întrucât leagă munca, ca lucrare constitutivă a fiinţei umane, de urcuşul vieţii spirituale! Părintele Dumitru Stăniloae scrie în acest sens că "noi transformăm lucrurile în darurile noastre prin actul libertăţii noastre şi prin iubirea ce-o arătăm în felul acesta lui Dumnezeu. Spre acesta noi le putem transforma şi combina la nesfârşit. Dumnezeu i-a dat omului lumea nu numai ca un dar de o fertilitate continuă, ci şi de o mare bogăţie de alternative posibile de actualizat de către om prin libertate şi muncă"17. De aceea, din perspectivă creştină, "lumea slujeşte ridicării noastre la sensul nostru ultim sau la obţinerea plenitudinii noastre în comuniune cu Dumnezeu cel personal, prin raţionalitatea ei flexibilă sau contingentă, prin sensurile pe care omul le poate urmări prin ea. Toate acestea ne impun o nouă responsabilitate faţă de Dumnezeu şi faţă de lumea însăşi, responsabilitate prin al cărei exerciţiu noi sporim în comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii, umanizându-ne sau desăvârşindu-ne pe noi înşine"18.

"Noi transformăm lucrurile în darurile noastre prin actul libertăţii noastre şi prin iubirea ce-o arătăm în felul acesta lui Dumnezeu. Spre acesta noi le putem transforma şi combina la nesfârşit. Dumnezeu i-a dat omului lumea nu numai ca un dar de o fertilitate continuă, ci şi de o mare bogăţie de alternative posibile de actualizat de către om prin libertate şi muncă."

Pr. Dumitru Stăniloae

Note:

1 H.-G. Gadamer, "Omul şi mâna în procesul de civilizaţie actual", în vol. Elogiul Teoriei. Moştenirea europei, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 100.

2 Cf. Dominique Bourg, "Tehnică" în Dicţionar de Istoria şi Filosofia Ştiinţelor, Dominique Leccourt

coord., Editura Polirom, 2005, p. 1320.

3 Michel Henry, Barbaria, Editura Institutul European, Iaşi, 2008, pp. 95-96.

4 Ibidem, p. 96.

5 René Guénon, Domnia cantităţii şi semnele vremii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 74.

6 Cf. Francis Peters, Termenii filosofiei greceşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 268.

7 Cf. Ibidem, p. 269.

8 Michel Henry, op. cit., p. 83.

9 Ibidem, p. 87.

10 Cf. Dominique Bourg, art. cit., p. 1317.

11 Cf. Ilie Pârvu, Introducere în epistemologie, Editura Polirom, Bucureşti, 1998, pp. 93-96.

12 Cf. Dominique Bourg, art. cit., p. 1320.

13 Michel Henry, op. cit., p. 96.

14 Ibidem, p. 97.

15 Cf. George Ritzer, Globalizarea nimicului, Editura Humanitas, 2010, p. 44.

16 Zygmunt Bauman, Etica postmodernă, Editura Amarcord, Timişoara, 2002, p. 24.

17 Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I., Editura IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 235.

18 Ibidem, p. 234.

diac. Adrian Sorin Mihalache

luminaceluinevazut@gmail.com


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!