An omagial
Vara lui 1918: lipsea un consens în privința țării

Vara lui 1918: lipsea un consens în privința țării

Prof. Ioana Ionescu, 15 Iulie 2018

Anul Marii Uniri a debutat în condițiile grele impuse de Pacea de la București din aprilie-mai, semnată în urma Armistițiului de la Focșani din iarna lui 1917. Pulsul zilelor de după sem­narea păcii era accelerat, iar puntea pe care trebuiau să calce oamenii politici români pentru a duce o politică de echilibru între Puterile Centrale și Antanta, deosebit de îngustă.

În martie 1918, Guvernul Alexandru Marghiloman a preluat conducerea României (sau ce mai rămăsese din ea), într-un moment de tensiune maximă privind soarta țării. Alegerea nu a fost întâmplătoare, mai ales că omul politic român conservator își asumase sentimentele filogermane, declarându-le public, la fel cum majoritatea conservatorilor români au făcut-o.

În urma „păcii” de la Bucu­rești, suveranitatea României fusese grav afectată, țara fiind economic și chiar politic dependentă de Germania. Opinia publică românească din Moldova vuia de revoltă privind grelele condiții impuse, însă lipsurile limitau inițiativele în acest sens.

Împroprietărirea țăranilor, nedorită de vremelnicii stăpâni străini

La 4/17 iunie 1918 s-au deschis lucrările noului for legislativ al țării, creând cadrul favorabil ratificării tratatului de pace cu Puterile Centrale și punerea în discuție a reformei agrare. Aceasta nu era susținută de Marghiloman din cauza faptului că măsura, credea el, lovea în marea proprietate (el însuși fiind latifundiar). Ce este demn de reținut este viziunea pe care conservatorii o împărtășeau cu privire la țărani. Cu câteva zile înaintea deschiderii lucrărilor Parlamentului, primul-ministru Marghiloman a promulgat „legea obliga­tivității muncii și culturilor agricole”, care prevedea ca țăranii să muncească cu brațele, uneltele și vitele lor, timp de 5 ani, pământul moșieresc. Potrivit art. 2 al legii, toți muncitorii agricoli valizi, bărbați până la 60 de ani, femei până la 50 ani și copii de la 14 ani în sus erau obligați să muncească acolo unde le indica serviciul agricol județean. Vitele de muncă, mașinile și uneltele agricole se considerau rechizi­ționate în folosul statului. Legea asupra muncii agricole forțate, lege de altfel rău primită de masele țărănești, a fost sugerată de reprezentanții Puterilor Centrale și aplicată în folosul lor. Ea avea de îndată să fie urmată de o nouă măsură, anume aceea a arendării obligatorii, prin care se preconiza arendarea forțată (nu exproprierea) a unei părți din moșiile ce depășeau 100 ha. Arendarea se putea face pe 5 sau 10 ani la obști sau grupuri de țărani, soluție care urmărea tergiversarea reformei.

Liberalii, dimpotrivă, cereau aplicarea întocmai a reformelor, așa cum ele fuseseră înscrise în Constituție. În legătură cu măsura Guvernului de „arendare forțată”, Partidul Național Liberal cerea aplicarea neîntârziată a exproprierii celor 2.000.000 ha din marea proprietate particulară, ca singura soluție corespunzătoare, protestând față de orice mijloc ce tindea să împiedice grabnica și integrala înfăptuire a reformei agrare.

Despre pedepsirea abuzului de putere acum 100 de ani

O altă măsură ce a stârnit frământări la nivel înalt a fost aceea a dării în judecată a membrilor fostului Guvern liberal, măsură cerută cu insistență de reprezen­tanții Puterilor Centrale. Încă de la 25 iunie/8 iulie 1918 se instituise în acest scop o anchetă parlamentară, iar la 28 iunie/11 iulie 1918 deputatul Gh. Stroici prezenta în Parlament propunerea de dare în judecată a membrilor fostului Guvern liberal, pentru motivul de a fi „precipitat intrarea României într-un război pe care numai în lipsa voită de informa­țiuni îl poate explica”. I. I. C. Brătianu era acuzat de a fi comis, de la declararea războiului până la retragerea armatei în Moldova, abuzuri de putere. Capetele de acuzare împotriva Guvernului Brătianu erau: acceptarea trecerii trupelor străine pe teritoriul țării; lipsă de preocupare pentru organizarea armatei; corupția repre­zentanților Guvernului; cedarea flotei române către Rusia; transportarea tezaurului în Rusia; distrugerea rafinăriilor; întrebuin­țarea vagoanelor căilor ferate în scopuri particulare. În ceea ce privește această situație, regele Ferdinand a fost cât se poate de ferm, nesancționând legile iniția­tivei parlamentare, „chestiunea amnistiei” și „responsabilitatea ministerială”, găsind ca justificare a atitudinii sale faptul că proiectul de lege pentru darea în judecată a membrilor fostului Guvern liberal nu îndeplinea prevederile Consti­tuției, fiind în contrazicere cu principiile justiției. „Până astăzi, în România, arăta regele, nu s-a admis ca arestarea adversarului politic să poată depinde de un corp politic” și „ca reprezentant al ideii conservatoare, arăta el în continuare, nu pot îndestul să atrag atenția asupra incalculabilelor consecințe ce asemenea precedente pot avea pentru stat și pentru Coroană”.

Întrucât Marghiloman tărăgăna lucrurile în problema arestărilor miniștrilor din fostul Guvern liberal, informând Puterile Centrale că documentele necesare pentru condamnarea Brătienilor dispăruseră, ceea ce făcea imposibil scopul final al urmăririi, el avea să-și atragă oprobriul presei din țările Puterilor Centrale. Totodată, el era învinuit că întârzia ratificarea tratatului de pace. În fața acestor știri, Al. Marghiloman a ordonat arestarea lui Al. Constantinescu, fostul ministru al domeniilor și internelor, precum și a câtorva funcționari din poliție. Totul pentru două săptămâni, deoarece, în urma protestelor liberalilor și la cererea regelui, oamenii au fost eliberați.

Ocupantul german impune regulile lui

Din punctul de vedere al societății, germanii erau priviți ca adevărați jefuitori, dacă ținem cont de datele din arhive privind rechiziționările impuse fiecărui județ din Muntenia și Oltenia și obligativitatea plății contribuției de război, care de ridica la 250.000.000 lei, urmând a fi plătită sub forma unui împrumut garantat de județe.

Impunerile de tot felul au provocat în rândurile diferitelor medii, de la țărani la intelectuali, un puternic spirit de revoltă. Astfel, ocupanții au fost obligați să ia măsuri pentru „asigurarea ordinii”, trimițând un număr mare de jandarmi în țară. Astfel, 10 țărani din Mehedinți, nesupuși, făcând parte dintr-un grup de partizani condus de sublocotenentul Victor Popescu, au fost uciși în vara anului 1918. Și în alte regiuni s-au semnalat astfel de cazuri, o statistică semnalând numărul de 1.448 de omucideri. În realitate, numărul victimelor trebuie să fi fost mult mai mare.

În acest cadru merită a fi sub­liniată rezistența opusă de profesorii Universității din București față de intenția ocupanților de a înființa, pe lângă cel mai înalt for de învățământ superior românesc, „un institut științific german”. Profesorii Universității, formulând rezerve și chiar unele critici referitoare la proiectul prezentat, au reușit să amâne deschiderea cursu­rilor și implicit să împiedice punerea în aplicare a planului preconizat de ocupanți. De altfel, lipsa de încredere a ocupanților în corpul profesoral și teama de tulburări erau cauzele pentru care comandamentul german decisese suspendarea cursurilor universitare la 7/20 decembrie 1916 și redeschiderea lor aproape peste un an de zile. După reînceperea cursurilor, deoarece o foarte mare parte a tineretului din învăță­mântul superior ripostase cu vehemență la cererea ocupanților de a dovedi „supunere față de autoritățile germane”, numeroși studenți vor fi trimiși ca „recalci­tranți” în lagărele din Germania sau Bulgaria.

Subiectul privind situația României în perioada ocupației este dens, iar perspectivele din care el poate fi tratat sunt multiple. Încheiem totuși cu un citat din Simion Mehedinți, ale cărui vorbe geniale par să ne urmărească și astăzi: „În aceste vremi ale ocupației, oamenii politici rămași la București nu ajungeau la o înțelegere pentru a fi utili țări, pentru a putea ajuta la ușurarea relelor”.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!