Patristica
Vecernia - Lumină lină şi tămâie a rugăciunii

Vecernia - Lumină lină şi tămâie a rugăciunii

03 Iunie 2013

Pregătirea aperceptivă

Sfârşitul zilei şi apropierea nop­ţii sunt momente de reper ale vieţii noastre zilnice. O zi tră­ită înseamnă un pas spre sfâr­şitul vieţii noastre pă­mân­teşti, iar întunericul nopţii ne tri­mite cu gândul la apusul vie­ţii noastre. Gândul la sfârşitul vie­ţii îl face mereu pe om să-şi a­mintească de Dumnezeu. De ace­ea, rugăciunea de seară a fost socotită în toate timpurile o datorie de căpetenie a creş­ti­ni­lor, având o semnificaţie deo­se­bită în viaţa lor religioasă.

Anunţarea temei

Vom prezenta principalele mo­­mente ale Vecerniei şi sen­su­­ri­le lor duhovniceşti pentru a în­ţe­lege folosul rugăciunii co­mu­­ni­ta­re de seară în viaţa creş­tinului şi a prezenţei sale în ru­găciune la Vecernie, ca sluj­bă premer­gă­toa­re Sfintei Li­tur­ghii.

Tratarea

Momentele de rugăciune din zi sunt puse în legătură cu isto­ria sfântă a mântuirii neamului omenesc. Vecernia evocă is­to­­ria cea mai veche a neamului o­menesc, istoria Vechiului Testament.

Partea introductivă

Preotul dă binecuvântarea din altar pentru că altarul bise­ri­cii închipuie cerul sau raiul, iar preotul îi închipuie pe pri­mii oameni care erau în rai, îna­inte de căderea lor în păcat. Psal­mul 103, sau psalmul Ve­cer­niei, exprimă acest simbo­lism, întrucât are titlul „Pentru fa­cerea lumii“. Ne vorbeşte despre creaţia lumii, despre fru­mu­seţea şi minunile firii şi pur­ta­rea de grijă a lui Dumnezeu pen­tru făpturile Sale.

Ieşirea preotului din altar, în faţa uşilor împărăteşti în­chi­se, înseamnă alungarea omului din rai după căderea în păcat. Pre­otul reprezintă acum o­me­ni­rea dinaintea venirii Mân­tu­i­to­rului. În faţa uşilor îm­pă­ră­teşti, preotul citeşte în taină şap­te rugăciuni, care se nu­mesc rugăciunile luminilor de sea­ră. Poartă acest nume pentru că, odinioară, se citeau în mo­mentul în care se aprindeau în biserică luminile sfeşnicelor şi ale candelelor, menite să risi­peas­­că întunericul nopţii. Tot­o­da­tă sunt rugăciuni ale luminii spi­rituale, prin textul lor ru­gân­du-L pe Dumnezeu „Cel Ce lo­cuieşte în lumina cea nea­pro­pi­a­tă“ „să lumineze ochii inimi­lor noastre“, să ne „îmbrace cu ar­ma luminii“, pentru ca noi „cu gândul la poruncile Sale, lu­minându-ne, să ne sculăm în­tru bucurie sufleteacă“.

Psalmul 140 („Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă“) es­te psalmul caracteristic Ve­cer­niei. El exprimă starea de ră­tă­ci­re şi de deznădejde a o­mu­lui des­părţit de Dumnezeu, iz­vorul vie­ţii sale spirituale, pre­cum şi ide­ea de pocăinţă, intim legată de rugăciunea de sea­ră.

Cădirea sau tămâierea pe ca­re preotul o face la Doamne, stri­gat-am este simbolul văzut al rugăciunii noastre pe care o înălţăm lui Dumnezeu precum se înalţă fumul de tămâie, ce­rând să fie bineprimită de El ca o jertfă de seară, precum zice psal­mistul: „Să se îndrepteze ru­găciunea mea ca tămâia îna­in­tea Ta; ridicarea mâinilor me­le, jertfă de seară, auzi-mă, Doamne!“ (Ps. 140, 2).

Vohodul

Deşi Vecernia reprezintă pe­ri­­oada dinainte de venirea Mân­tuitorului, ea anticipează de­ja venirea Sa, ca împlinire a aş­teptării, preînchipuirilor şi sim­bolurilor Legii Vechi. Ve­ni­rea Domnului în lume este sim­bo­­lizată de ritualul Vohodului de la Vecernia sărbătorilor, a­di­că ieşirea cu cădelniţa sau in­tra­­rea mică. În această pro­ce­si­u­­ne, preotul, precedat de un pur­tător de lumină, iese din altar purtând cădelniţa şi ros­teş­te o rugăciune (Rugăciunea in­tră­rii), binecuvântează intra­rea, face cădire mică, după ca­re intră în altar.

Sfântul Simeon al Tesa­lo­ni­cu­lui spu­ne că „ieşirea şi pogo­rârea (pre­otului) însemnează şi sme­re­nia lui Hristos, îmbră­carea în veşminte însemnează întru­pa­­rea; şederea în mijlocul bise­ri­cii şi plecarea capului însem­nea­­ză că S-a răstignit în mij­lo­cul pământului, a murit şi S-a po­gorât în iad pentru noi... în­toar­cerea din nou şi intrarea în al­tar înseamnă că S-a înălţat de pe pământ la ceruri şi S-a su­it acolo de unde a venit, cu tru­pul pe care l-a luat“.

Tămâierea de la Vohod este sim­bol al rugăciunii noastre şi ea se aduce spre slava şi cinsti­rea lui Hristos.

Încă din cele mai vechi timpuri, aducerea luminii semni­fi­că prezenţa duhovnicească a Mân­tuitorului Hristos în mij­lo­cul adunării, iar această lumi­nă izvorăşte din mormântul lui Hris­tos - care este reprezentat de Sfânta Masă -, de unde a ră­să­rit Lumina Învierii. De aceea lu­mina vine (iese) din altar.

Imnul Lumină lină care se cân­tă la Vohod este unul din ce­le mai vechi imne creştine. Este a­dresat Mântuitorului Hristos Ca­re a spus despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii“ (In. 8, 12). Prin întruparea Sa, Hristos a ră­sărit ca o „Lumină lină“ a­du­că­toare de bucurie, de linişte în în­tunericul reprezentat de pe­ri­oada Legii Vechi.

Partea a doua a slujbei cu­prinde lecturi din vechiul Tes­ta­ment (Prochimenul şi Pa­re­mi­ile) şi o suită de rugăciuni pen­tru care comunitatea a fost pre­gătită prin momentul liturgic anterior. Ectenia întreită, ru­­găciunea „Învredniceşte-ne, Doam­ne“ şi ectenia cererilor îi a­d­uc pe credincioşi în comuniu­nea rugăciunii, împreună cu pre­otul care rosteşte în taină Ru­găciunea plecării capetelor.

În partea finală a Vecerniei, ru­găciunea dreptului Simeon, „Acum liberează pe robul Tău, Stă­pâne“ (Lc. 2, 29-32), este u­na din rugăciunile de origine bi­blică din cultul ortodox. Cân­ta­rea de mulţumire a bătrânului Simeon exprimă liniştea îm­plinirii unei aşteptări, aceea a ve­nirii mântuirii pe care a gă­tit-o Dumnezeu înaintea tutu­ror popoarelor.

Recapitulare

Vecernia este slujba de sea­ră în care înălţăm tămâia bine mi­rositoare a rugăciunii de mul­­ţumire pentru ziua care a tre­cut. Având în inimile noastre Lumina lină adusă de Mân­­tu­itorul Iisus Hristos, ne ru­găm pentru trecerea nopţii în pa­ce şi linişte sufletească, după cum citeşte preotul şi în ru­gă­ciu­nea a şaptea a Vecer­niei: „...Însuţi, Iubitorule de oa­meni, în­dreptează ru­găciu­nea noas­tră ca tămâia înaintea Ta şi o pri­meşte ca pe o mireasmă cu bun miros. Seara de acum şi noap­tea ce vine, li­niştite dă­ru­ieş­te-ni-le nouă; îm­bracă-ne cu ar­mele luminii; iz­băveşte-ne de fri­ca nopţii şi de tot lucrul ce se pe­trece în întuneric...“

Asociere

Hristos este Lumina care stră­luceşte peste „cei ce locu­iesc în latura şi în umbra mor­ţii“ (Isaia 9, 1), este „Lumina cea ade­vărată, Care luminează pe tot omul care vine în lume“ (In. 1, 9). Mântuitorul este Cel ce dă lu­mină ochilor orbului ca­re s-a ru­gat din întunericul ne­ve­derii tru­peşti, aducându-l la o nouă via­ţă de bucurie şi lumi­nă pentru că „cel ce îmi ur­mea­ză Mie nu va umbla în în­tu­ne­ric ci va avea lumina vieţii“ (In. 8, 12).

Generalizare

Obiceiul de a sfinţi seara prin­­tr-o rugăciune sau slujbă spe­­cială exista şi la poporul e­vreu. Esenţialul acesteia îl con­sti­­tuia ritul aprinderii şi aşe­zării sfeş­nicului cu lumini, în faţa că­ru­ia arhiereul aprin­dea tămâie, ca­re apoi trebuia să ardă toată noap­tea „înaintea Domnului“. Acest rit a trecut şi în viaţa reli­gi­­oasă a pri­me­lor generaţii creş­ti­ne, că­pă­tând o semnificaţie no­uă, creş­ti­nă: „Lumina lină“ a sfeş­­nicului aprins la vreme de sea­ră le a­duce aminte creştinilor de Mân­tuitorul Hristos.

Aplicare

În vieţuirea Sa pe pământ, Mân­tuitorul Iisus Hristos S-a fă­­cut pildă de rugăciune prin par­­t­iciparea la rugăciune la Tem­plu şi în sinagogă, dar şi re­tră­gându-Se deseori, mai ales sea­ra, în singurătate, ca să se roa­ge (Matei 14, 23). Ur­mând tra­diţiei Bisericii, Sfântul Va­si­le cel Ma­re ne îndeamnă: „... Când zi­ua se sfârşeşte se ca­de să mul­ţu­mim pentru toate câ­te am primit în curgerea zilei a­celeia şi pentru toate câte am îm­plinit cu bun spor; apoi să măr­turisim toa­te câte nu le-am îm­plinit, fie că greşeala noas­tră e cu voie, sau fă­ră voie, sau în taină făcută, fie prin cuvin­te, ori prin fapte, ori ascunsă în ini­mă; pentru toate trebuie să-L fa­cem pe Dumnezeu în­durător prin rugăciune“.

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, Bucureşti, 1988.

Liturghier, EIBMBOR, Bucu­reşti, 2000.

Pr. prof. dr. Petre Vintilescu, Li­tur­ghierul explicat, EIBMBOR, Bucureşti, 1998.

Pr. prof. dr. Ene Branişte, Li­tur­gica specială, Ed. Lumea Cre­dinţei, Bucureşti, 2008.

Ni­colai Uspensky, Slujba de sea­ră în Biserica Ortodoxă, Ed. Pat­mos, Trad. Cezar Login, Cluj-Napoca, 2008.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!