Oltenia
„Vezi! Credinţa ta te-a mântuit”

„Vezi! Credinţa ta te-a mântuit”

Bolile care se abat uneori asupra noastră ne ajută să ne înţelegem mai bine, ne întăresc în credinţă şi ne fac să Îl preamărim pe Dumnezeu, purtătorul nostru neostenit de grijă. Pentru mulţi oameni, pierderea vederii poate părea cea mai mare infirmitate. Există însă şi o orbire mai gravă, lăuntrică, sufletească, iar aceasta nu înseamnă numai întuneric, ci şi izolare, ignoranţă, neştiinţă. Multe sunt formele orbirii sufleteşti şi de ea trebuie să ne ferim.

Pe când Domnul Iisus Hristos se apropia de cetatea Ierihonului, era acolo un orb, care şedea lângă drum, cerşind (Luca 18, 35). Orbul acela, despre care vorbeşte şi Sfântul Evanghelist Marcu (cap. 10), care cerşea la porţile cetăţii, nu fusese toată viaţa lui nevăzător. El se născuse sănătos şi mult timp avusese vedere. De aceea, întrebat fiind de Domnul ce voieşte să-i facă, a răspuns: „Învăţătorule, să văd iarăşi!” (Marcu 10, 51) Acest sărman om simţea ca nimeni altul ce mult pierduse şi cât de grozavă era deficienţa sa. Auzea mulţimea vorbind despre trecerea lui Iisus şi ar fi vrut să-L vadă, dar nu putea.

În Duminica a 6-a după Paşti se vorbeşte despre o altă vindecare, cea a unui orb din naştere (Ioan 9, 1-39). Spălându-se la izvorul Siloamului, nevăzătorul se vindecă trupeşte, însă sufleteşte rămâne orb, până când Îl vede pe Iisus şi mărturiseşte că El este Fiul lui Dumnezeu, închi­nân­du-I-Se. Orbul din Ierihon era nevăzător fizic, dar în sufletul lui purta lumina credinţei. „Şi auzind el mulţimea care trecea”, căci Iisus se afla pe cale, ştiind că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, a îndrăznit să-I ceară vindecarea. La orbul din naştere, Iisus Însuşi a venit către el. La orbul din Ierihon, „Iisus a poruncit să-l aducă la El” (Luca 18, 40). Prin atenţia pe care o acordă acestor oameni neputincioşi, pe lângă care nu trece niciodată nepăsător, Domnul ne învaţă şi pe noi „ca prin toate şi în toată vremea, şi în tot locul să fim folositori şi nici un lucru de-al nostru să nu fie deşert” (Sfântul Teofilact).

Nouă, celor sănătoşi, ne este greu să ne imaginăm ce simţeau acei orbi şi nu ne gândim că am putea ajunge vreodată într-o stare aşa de tragică. Vedem şi ni se pare că este firesc şi am vrea să vedem numai lucruri frumoase. Adeseori, ocolim ceea ce ne-ar putea afecta emoţional. Însă, citind despre aceşti nevăzători, înţelegem mai bine că bucuriile vieţii şi vederea ţin cu adevărat de credinţa în Hristos, „Lumina lumii” (Ioan 9, 5). Minunile săvârşite de Domnul, prin care oamenilor li se redă plenitudinea forţelor fizice, dar şi sufleteşti, sunt moduri de manifestare a „lucrărilor lui Dumnezeu” (Ioan 9, 3), care trec dincolo de puterea noastră de înţelegere, rămânând de neexplicat. Sunt însă şi lecţii divine şi motive de a ne arăta în fiecare clipă recunoştinţa faţă de Creatorul nostru. Şi pentru că dovada credinţei sunt faptele, citirea acestor pericope evanghelice ne îndeamnă şi pe noi la activism, la lucrare „până este ziuă”, adică în timpul vieţii, când putem, mulţumită sănătăţii pe care Domnul ne-o dăruieşte, să lucrăm pentru mântuirea noastră şi pentru ajutorarea semenilor şi să aducem o rază de lumină în viaţa celor care au nevoie de speranţă şi de ajutor.

Credința mântuitoare

Când Domnul se apropia de Ierihon, „un orb şedea lângă drum, cerşind. Şi, auzind el (orbul) mulţimea care trecea, întreba ce e aceasta. Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul”. Înţelegând, orbul a strigat, zicând: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!” (Luca 18, 35-38). Sărmanul nevăzător, auzind şi o speranţă încolţind într-însul, nu a întârziat nici o clipă, ci I-a ieşit înainte şi L-a rugat stăruitor. A crezut că „Acesta este Hristos Cel Care era aşteptat”. Pentru că orbul era evreu şi crescuse cu nădejdea venirii lui Mesia, ştia că El se va naşte din sămânţa lui David. De aceea, Îl numeşte pe Hristos „Fiul lui David”. Oamenii din jur îl certau, îi cereau să tacă, dar orbul şi mai tare striga. Suntem uimiţi de puterea mărturisirii lui. De aceea, Iisus, oprindu-se, „a poruncit să-l aducă la El. Şi apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd!” (Luca 18, 40-41). Desigur, Hristos ştia că omul acela era nevăzător, ştia suferinţa, dar şi credinţa lui. Însă îl întreabă în faţa tuturor, ca să nu creadă ceilalţi că una cere cel bolnav şi alta îi dă Domnul. Căci orbul acela cerşea şi primea uneori bani de la trecători. Dar orbul nu Îi cere Domnului bani, ci cere vindecarea.

Evanghelistul Luca de două ori consemnează rugămintea orbului (vv. 38 şi 39). Mulţimea îi cerea orbului să tacă, dar el, cu mai multă dârzenie, striga şi Îl „necăjea” pe Domnul. Însă Domnul nu numai că nu s-a supărat, ci s-a oprit din drumul Său şi l-a întrebat: „Ce voieşti să-ţi fac?” Iar orbul nu I se adresează ca unui om, ci rugămintea lui este una către Dumnezeu, căci Îi zice: „Doamne, să văd!” (v. 41) Simţea că Iisus îi putea reda vederea şi stăruia în rugăciunea sa. Iar Domnul i-a răspuns: Pentru că ai crezut că Eu sunt Hristos, Fiul lui David, şi pentru că ai fost stăruitor în rugăciune, încât nici când toţi îţi cereau să taci, tu nu renunţai, iată împlinită cererea ta. „Ne învăţăm dintru aceasta că atunci când cerem cu credinţă, nu unele cerem şi altele ne dă nouă, ci chiar pe acelea. Iar când nu primim cele pe care le cerem, înseamnă că nu am ştiut să cerem bine, sau nu am avut destulă credinţă~ (Sfântul Teofilact).

Odinioară, prin cuvânt fusese creată lumina, când Dumnezeu a zis: „Să fie lumină! Şi a fost lumină” (Facere 1, 3). Acum Domnul dă din nou lumină celui ce o pierduse, orbului, căci lumina vine de la El. Toate lucrările Sale sunt purtătoare de lumină şi, cel mai adesea, scapă puterii noastre de înţelegere. Cât de minunate sunt lucrările Lui! Dacă le-am putea înţelege mai bine, L-am putea slăvi pe măsură! Şi viaţa noastră ar fi atunci mai plină de lumină. Vindecarea orbului din Ierihon aduce lumină nu numai în viaţa lui, ci şi a mulţimilor care, văzând minunea, au slăvit şi ele pe Dumnezeu, primind lumina credinţei printr-Însul. Căci „poporul care văzuse” a adus laudă lui Dumnezeu. Acolo, în praful de la poarta de intrare în cetatea Ierihonului, orbul, chiar dacă nu Îl putea vedea pe Domnul apropiindu-se de cetate, Îl zăreşte cu ochii sufletului, Îi aude glasul, aleargă după El, Îi invocă ajutorul. Domnul este Salvatorul său şi Îl va urma, va deveni ucenic al Lui, „slăvind pe Dumnezeu” (Luca 18, 43).

Pentru mulţi oameni, pierderea vederii poate părea cea mai mare infirmitate. Există însă şi o orbire mai gravă, lăuntrică, sufletească, iar aceasta nu înseamnă numai întuneric, ci şi izolare, ignoranţă, neştiinţă. Multe sunt formele orbirii sufleteşti şi de ea trebuie să ne ferim. Necinstea sufletească este adeseori prezentă, împreună cu ipocrizia şi neruşinarea. Sub aparenţa dorinţei de a-i lumina pe semenii lor, unii caută propria slavă. Însă lumina adevărată o poate aduce numai Hristos şi învăţătura Sa dumnezeiască. El ne cere să alegem lumina şi împărăţia luminii, îndepărtându-ne de pe calea întunericului, care duce la iad, la lipsa comunicării cu semenii, într-o izolare veşnică. Pentru cei ale căror suflete sunt luminate de credinţă, viaţa este comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Fiindcă ei nu umblă întru întuneric, ci au lumina Vieţii.

Mergând în preajma oamenilor cu o aleasă trăire duhovnicească, înţelegem că şi noi suntem nevrednici şi orbi sufleteşte. Comparându-ne viaţa cu a celor curaţi, ne dăm seama că suntem nepregătiţi pentru judecata ce va să vină. Înţelegem sărăcia credinţei noastre. Faptele bune ne sunt puţine, vederea sufletească ne este întunecată de preocuparea pentru cele cotidiene. Cel mai adesea, cele ce se întâmplă în jurul nostru, semnele pe care Dumnezeu le trimite spre a ne trezi sufletele, le trecem cu vederea. Când un semen al nostru arată mai multă credinţă, când face fapte bune, nu îl luăm în seamă. Nu preţuim lucrurile cu adevărat importante, dar punem mare preţ pe nimicuri. Suntem surzi, orbi sufleteşte. Trecem pe lângă semenul nostru, care „şade lângă drum cerşind” şi nu Îl vedem într-însul pe Hristos, care ne cere ajutorul şi nu-l miluim, deşi clipă de clipă ne bucurăm de darurile dumnezeieşti. Rămânem insensibili, căci ochii sufletului nostru rămân nevăzători.

Toţi suntem fiii Aceluiaşi Tată ceresc, toţi suntem creaţi „după chipul” Său, pentru toţi s-a jertfit Hristos şi pentru toţi există un loc în Împărăţia cerurilor. Să nu rămânem „nevăzători” faţă de semenii noştri, ci să privim la chipul lor ca la o icoană a lui Dumnezeu. Când inima noastră simte durere pentru suferinţele semenilor, atunci înseamnă că Hristos S-a sălăşluit într-însa. Inima noastră trebuie să fie plină de nobleţe. Iar un om nobil va şti totdeauna să aprecieze frumuseţea celor din jurul lui, întrezărind lucrarea lui Dumnezeu în toţi cei care îl înconjoară.

Bun şi milostiv este Domnul pentru toţi oamenii, dar mai ales pentru cei credincioşi. El vine la noi şi ne întreabă, cum l-a întrebat pe orbul din Ierihon: „Ce voieşti să-Ţi fac?” (Luca 18, 41). Omul zilelor noastre caută singur soluţia nevoilor sale. Bunăstarea aduce sentimentul de automulţumire. Ce îşi mai poate dori un om care are de toate? Bucuriile şi le procură singur. Uităm însă să cerem de la Dumnezeu pe cele cu adevărat importante pentru viaţa noastră. Uităm să-I cerem propria mântuire! Uităm să cerem lumină în sufletele noastre. Uităm să cerem să mergem şi noi după Hristos, cum a făcut orbul vindecat, să-L urmăm. Să rugăm aşadar pe Bunul Dumnezeu să aducă lumină în sufletele noastre, lumina credinţei, şi să asculte rugăciunea noastră, binecuvântându-ne pe noi, izvorând neîncetat mila Sa şi învrednicindu-ne să-I aducem slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!