An omagial
„Viaţa creştină decurgea în linişte“

„Viaţa creştină decurgea în linişte“

Adrian Agachi, 13 Februarie 2013

Hadrian şi Antoninus Pius au adus o perioadă de pace şi prosperitate pentru creştini, iar a doua jumătate a secolului al II-lea a fost la fel de generoasă din punct de vedere politic, economic şi social. Nu se poate spune că persecuţiile au fost deosebit de sângeroase.

Până la împăratul Decius, care începe o persecutare teribilă împotriva creştinilor la mijlocul secolului al III-lea, şi cu excepţia persecuţiei din timpul domniei lui Septimius Severus, celelalte momente de fricţiune dintre Imperiul Roman păgân şi comunităţile creştine petrecute între mijlocul secolului al II-lea şi mijlocul secolului al III-lea nu au fost extrem de intense.

Marcus Aurelius (161-180), un veritabil împărat „filosof“

Despre Marcus Aurelius se poate spune orice, mai puţin că era crud. În practică şi în gândire, el a fost un urmaş vrednic al stoicilor şi al filosofiei acestora. Încă de tânăr se culca direct pe pământ, refuzând luxul paturilor somptuoase, felurile sale de mâncare erau mereu frugale, iar principala sa preocupare nu consta în planuri de uzurpare sau întâlniri amoroase, ci în exercitarea unei gândiri cât mai puţin preocupate de plăcerile acestei lumi. Marcus Aurelius a fost şi un om politic capabil, lucru care se observă cu uşurinţă din aforismele şi cugetările sale care ne-au parvenit direct. Aşadar, personal, considerăm că ar fi complet străin de orice persecuţie îndreptată împotriva creştinilor. Mai mult decât atât, Eusebiu de Cezareea, preluând o informaţie de la Tertullian, afirmă că „pe vremea sa şa lui Tertullianţ circulau nişte scrisori date de prea luminatul împărat Marcus Aurelius în care mărturiseşte că pe când armata sa era să moară de sete, ea a fost salvată de rugăciunile creştinilor, după care adaugă că ameninţa cu moartea pe cei care încercau să pârască pe ai noştri. Şi tot acelaşi scriitor mai adaugă: «Ce fel de legi mai sunt şi cele pe care le dau împotriva voastră numai cei nelegiuiţi şi nedrepţi şi cruzi, pe care nici Vespasian nu le-a respectat, cu toate că biruise pe iudei şi pe care şi Traian le-a zădărnicit în parte atunci când a oprit urmărirea creştinilor şi pe care nu le-a aplicat nici Hadrian, cu toate că dădea o atenţie până şi celor mai curioase zvonuri, de altfel ca şi cel care se numea Pius, care nici el nu le-a respectat?»“ („Istoria bisericească“, în PSB, vol. XIII, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 195). Acest zvon poate fi întemeiat sau nu. Pe de o parte, în timpul lui Marcus Aurelius au murit creştini de seamă precum Sfinţii Iustin Martirul şi Filosoful sau Policarp al Smirnei. Pe de altă parte, persecuţiile au avut mai degrabă un caracter local. Nu avem nici mărturia vreunui edict de persecuţie sau a unui rescript care să reglementeze atitudinea oficială faţă de creştini în perioada respectivă. Însă Eusebiu de Cezareea însuşi se declară mai degrabă neconvins de argumentele lui Tertullian, afirmând după aceea: „Dar despre aceste lucruri creadă oricine ce vrea“ (op. cit., p. 195). Aşadar, el considera că avea de-a face mai degrabă cu un zvon decât cu un fapt real. Un zvon care nu putea fi bazat pe documente clare care să ateste veridicitatea sa. Pentru un istoric, lipsa oricăror documente, precum şi îndoiala cu privire la unele surse indirecte pot reprezenta argumente puternice în favoarea respingerii unui fapt. Eusebiu de Cezareea lasă această impresie aici. Însă, pe baza celor spuse anterior, considerăm că Marcus Aurelius nu poate fi inclus în categoria împăraţilor persecutori. Nici personalitatea, nici acţiunile sale nu îl recomandă drept un tiran, însetat de sânge şi dornic să fie pus în rândul zeilor precum un Caligula, Domiţian sau Decius, ci, mai degrabă, drept un om aşezat, echilibrat, cu multă dreaptă socotinţă şi pregătit să judece lucrurile cinstit. Nu acelaşi lucru îl putem spune, însă, despre urmaşul său, Commodus.

Commodus (180-192), împăratul gladiator 

Odată cu apariţia filmului „Gladiatorul“ (2000), în care Russell Crowe joacă rolul unui general cinstit, Maximus, şi Joaquin Phoenix pe cel al împăratului Commodus, istoria acestui împărat funest şi-a făcut apariţia din nou în mod public. În realitate, unele aspecte ale vieţii sale sunt clar distorsionate. Nu vom face aici o istorie a filmului, dar, pentru cei care l-au văzut, poate că detaliile următoare vor face mai multă lumină în privinţa modului în care trebuie să îl perceapă corect pe Commodus. Astfel, Commodus a coborât de nenumărate ori în arenă înfruntând gladiatori, evident înfometaţi şi incapabili să lupte cu forţă. A ucis animale sălbatice utilizând diferite şiretlicuri. A fost un împărat arogant, desfrânat şi lacom. De aceea, a şi murit asasinat în propria baie de un atlet pe nume Narcissus. În ceea ce priveşte creştinii, Commodus era mult prea preocupat de propriile plăceri, fie că vorbim aici de banchete sau de orgii, pentru a-şi îndrepta atenţia asupra chestiunilor religioase. Se spune chiar că Marcia, concubina sa favorită, ar fi fost creştină. Ne vine greu, însă, să credem acest lucru, de vreme ce Marcia a fost implicată în complotul de asasinare a lui Commodus. O creştină care se ridică să ucidă un om, ce-i drept, desfrânat şi aproape nebun, nu prea pare să înţeleagă în ce constă propria credinţă. De asemenea, în favoarea păcii creştinilor din timpul lui Commodus vine şi această mărturie a lui Eusebiu de Cezareea: „În acelaşi timp, pe vremea împăratului Commodus viaţa creştină decurgea în linişte şi din darul lui Dumnezeu pacea pusese stăpânire peste Bisericile din întreaga lume. Pe atunci în sânul popoarelor cuvântul cel mântuitor îndruma suflet după suflet să se închine în mod cuviincios lui Dumnezeu cel peste toate, încât până şi dintre romanii cei mai vestiţi după avere şi după neam au început să păşească împreună cu toată casa şi cu întreagă familia lor pe drumul mântuirii“ (op. cit., p. 213). Aşadar, firea uşuratică a lui Commodus a condus, în mod paradoxal, la o perioadă de pace şi prosperitate pentru creştinii din Imperiul Roman şi din provincii. Este adevărat că au existat mici focare de persecuţie şi că şi-au pierdut viaţa unii creştini precum grupul martirilor scilitani ucişi la Cartagina sau faimosul senator roman Apollonius. Însă de aici şi până la o persecuţie severă, ca la carte, aşa cum avem în perioada lui Nero sau Domiţian, este cale lungă. Commodus şi-a văzut de activitatea sa de gladiator şi desfrânat, iar Biserica lui Hristos a fost lipsită de atacuri grele.

Putem afirma că secolul al II-lea a fost unul în care persecuţiile îndreptate împotriva creştinilor au fost relativ sporadice şi fără o anvergură legală prea amplă. Din contră, împăraţi precum Hadrian sau Antoninus Pius au împiedicat practic judecarea creştinilor prin legile date, în timp ce alţii, precum Marcus Aurelius sau Commodus, s-au ferit să condamne făţiş creştinismul, fie din ignoranţă, cum a fost cazul lui Commodus, sau din prudenţă înţeleaptă, cum a fost cazul lui Marcus Aurelius. Secolul al III-lea însă urma să fie încărcat de persecuţii dure şi furioase la adresa creştinilor. În materialul următor vom discuta despre prima persecuţie de acest gen din perioada împăratului Septimius Severus (193-211) şi cum s-a bucurat din nou Biserica de o perioadă de pace în cursul domniilor împăraţilor care i-au urmat acestuia. Apoi, ne vom îndrepta atenţia asupra crizei sângeroase din vremea crudului împărat Decius.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!