Foto: Mihnea Păduraru

Viața de acasă într-un spațiu unic - Muzeul Vârstelor

Daniela Șontică, 23 August 2018

Bucureștiul nu este o capitală în care să poți merge cu harta în mână după un traseu turistic cultural în căutarea unor comori artistice și patrimoniale, așa cum poți face în alte orașe ale lumii. Cu toate acestea, trebuie să fim onești și să recunoaștem că în ultimii ani lucrurile s-au mai îmbunătățit și aici. Între inițiativele pozitive se află și înființarea, în 2016, a Muzeului Vârstelor, un spațiu unic de care sunt încântați românii și străinii deopotrivă. Ideea și punerea în practică a acestui muzeu aparțin istoricului Adrian Majuru, managerul Muzeului Municipiului București.
În clădirea de patrimoniu cunoscută drept Casa Filipescu-Cesianu de pe Calea Victoriei, Muzeul Vârstelor își așteaptă vizitatorii și îi întâmpină cu promisiunea de a le oferi o poveste spusă într-un mod inedit, de la copilărie la bă­trânețe. Parterul clădirii ne familiarizează cu intimitatea vieții cotidiene urbane din secolele 18 și 19, iar la etaj, exponatele ne poartă mai aproape de noi în timp, prin meandrele veacului 20.

O poveste la propriu se desfă­șoară atât prin intermediul exponatelor, cât și al textelor de pe panouri, în română și în engleză, al spațiilor interactive și al filmelor derulate. Nu poți rămâne un simplu spectator. Devii participant la această incursiune în timp și spațiu, căci este imposibil să nu te impresioneze felul în care se trăia altădată, cum se îmbrăcau orășenii, ce obiecte însoțeau rutina lor zilnică. Judecând după hainele și încălțămintea lor, constați cu mirare că oamenii din trecut aveau o conformație mai delicată decât a celor de azi.

De la idee la muzeu

Istoricul Adrian Majuru po­vestește despre materializarea acestui spațiu: „Este primul muzeu cu profil de antropolgie urbană de acest fel din această parte de Europă, având ca subiect central viața de acasă și în ce măsură evoluția tehnologiei ne-a modificat comportamentul și intimitatea pe o scală de timp de 300 de ani, de când avem obiecte care să susțină patrimoniul instituției în colecțiile noastre. Povestea acestei idei este legată de un șantier deschis cu 5-6 ani în urmă, ca urmare a unei școli post-doctorale realizate cu sprijinul Academiei Române și al Institutului de Antropologie «Dr. Francis Rainer». Având un stagiu de pregătire în străinătate, m-a preocupat patrimoniul muzeistic al Vienei. Am ales Viena pentru că și personajul de care m-am ocupat, Francisc Rainer, a făcut același lucru cu 70 de ani în urmă, pentru a putea preda antropologia la Facultatea de Anatomie, la Școala de Belle Arte și la Facultatea de Sport din București”, spune managerul Muzeului Municipiului București.

Istoricul mai spune că șantie­rul de cercetare deschis atunci l-a ajutat să vadă „asocieri foarte apropiate între fizionomiile europene din mijlocul Evului Mediu și fizionomiile unor profesii liberale din România interbelică, ceea ce putea determina ideea, prin izolare geografică și profesională, a unei formatări culturale a tipului nostru din perspectiva profesiei”. În sprijinul acestei idei se află în muzeu un joc cu 12 cuburi în care, pe o parte, sunt fotografiile din copilărie sau tinerețe ale unor persoane cunoscute după nume și meserie, iar pe cealaltă parte se află fotografiile lor de la senectute. „Prin rotirea cuburilor, vezi cât de fragilă este viața, poți vedea că la senectute este o amprentă dierită, diferența fiind foarte mare în funcție de profesia avută”, explică Adrian Majuru.

Narațiunea antropologică a vârstelor este însoțită și de componenta clasică a unui muzeu, fiind expuse haine, încălțăminte, obiecte de podoabă și de toaletă, dar și arme, tablouri, mobilier, cărți, telegrame, veselă, obiecte de scris, telefoane vechi, inclusiv obiecte de generație nouă, între care „cutia cu miracole”, cum era numit strămoşul televizorului.  

Iubire, așteptare, singurătate

Interesante sunt și filmele care rulează pe monitoare: interviuri cu Neagu Djuvara și Constantin Bălăceanu-Stolnici, în care oamenii de cultură povestesc despre interiorul vieții lor, precum și documentarul care arată transformările vieții intime la o scară largă de timp, 100-200 de ani, având ca fundament literatura de specialitate, mai ales străină, în română fiind aproape inexistentă.

Una dintre cele mai interesante părți ale expoziției este aceea dedicată felului în care societatea primește un copil. „Am avut șansa să achiziționăm un salon de naș­teri de acum 100 de ani al unui doctor mamoș, iar în oglindă cu el, am expus componenta unui salon contemporan de nașteri, oferit de Spitalul Filantropia”, mai spune istoricul.
Din spațiul nașterii se intră într-unul dedicat ultimelor clipe ale vieții, în care un mobilier cuprinde niște sertare luminate pe care sunt gravate cuvinte cu o semnificație puternică în toate culturile: iubire, așteptare, iluzie, singurătate etc.

Părerile vizitatorilor

Din însemnările pe care le-am văzut în cartea de oaspeți, părerile vizitatorilor sunt la superlativ, de la mirare la admirație, până la exprimarea satisfacției că există un asemenea spațiu. Și străinii s-au declarat impresionați. „Cea mai frumoasă întâmplare a fost cu un profesor argentinian care venise la București la un congres de psihologie, el fiind specialist în criza vârstei a treia. A ținut să mă întâlnească și să-mi confirme unicitatea ideii acestui muzeu, spunându-mi că, deși e trecut de 70 de ani și a văzut multe muzee în toată lumea, nu s-a așteptat să găsească unul de acest fel în Bucu­rești. Era foarte surprins plăcut”, povestește creatorul Muzeului Vârstelor. Potrivit acestuia, dincolo de valențele antropologice, muzeul are și un caracter didactic, pentru că oferă informații istorice și geografice și, totodată, oferă tinerilor o serie de răspunsuri legate de felul cum vor îmbătrâni.

Reședință aristocratică din „la Belle Epoque”

Odată încheiată călătoria prin interiorul urban de-a lungul celor 300 de ani, vizitatorul se poate relaxa în parcul muzeului, poate admira statuile, dar și expoziţia permanentă „Frescele Mănăstirii Văcărești după 40 de ani”, care este găzduită în Corpul Lapidarium.

Este interesantă și istoria Casei Filipescu-Cesianu. Ea reprezintă amenajarea în 1892 a unei reședințe mai vechi, din perioada 1846-1850, și este una dintre pu­ținele reședințe aristocratice ale Bucureștilor din perioada „la Belle Epoque”. Aici au locuit câteva familii din aristocrația românească, precum Iancu Filipescu și Maria Ghica Filipescu. În 1892 Constantin Cesianu a extins casa cu ajutorul arhitectului Leonida Negrescu, atunci fiind realizate decora­țiile exterioare, acope­rișul imperial și amenajarea parcului. În anul 1935, proprietatea a fost vândută Societății Române de Radiodifuziune, iar în 1939, aceasta a făcut un schimb de pro­prietăți cu Primăria Municipiului București. Pentru scurt timp, 1940-1941, aici a funcționat sediul Muzeului Comunal, astăzi Muzeul Municipiului București. Între 1948 și 2015, a funcționat doar ca sediu pentru birouri şi depozite.


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!