Biserică şi societate
Viaţa de după moarte

Viaţa de după moarte

Cristina Sturzu, 01 Aprilie 2013

Nu suntem niciodată pregătiţi să dăm sărutarea cea de pe urmă celor pe care-i iubim. Vedem pe cei din jurul nostru trecând prin experienţa morţii soţilor, părinţilor, copiilor, fraţilor, dar evenimentele acestea fac parte dintre cele care parcă nu ni se vor întâmpla niciodată şi nouă ori nu ni se vor mai întâmpla. Rândurile următoare pornesc de la experienţa cuiva care a trecut prin această pierdere.

„Dimineaţă, când a plecat la lucru, era totul în regulă. Ajuns la serviciu s-a întâmplat un accident de muncă, în urma căruia a suferit arsuri foarte grave. După opt zile de agonie în spital, l-am văzut murind. La începutul vieţii noastre împreună nu m-am gândit că voi rămâne văduvă la nici 30 de ani, iar copiii noştri fără tată. Au trecut câţiva ani de atunci. Deşi durerea n-a trecut, totuşi am reînvăţat să găsesc bucuria de a trăi.

„Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi?“

Credinţa noastră ne va da o anume mângâiere, dar realitatea vieţii de zi-cu-zi, fără cei iubiţi ai noştri, poate fi trăită ori mai bine zis agonizată într-un fel pe care doar noi îl vom simţi. Prima noapte într-un pat gol. Primul moment în care luăm telefonul, cu gând să sunăm. Ziua de naştere. Primul Crăciun. Toate aceste momente «prima dată»; toate aceste reamintiri... 
 
Nimic nu ne poate pregăti să ne continuăm vieţile fără cineva care ne era atât de intim. Aşa că începem, torturaţi, să facem un pas mai departe. Apoi, încă un pas. Încet, dureros, în coconul de durere care ne înconjoară încercăm să continuăm o viaţă care credeam că se va termina odată cu a celui plecat.
 
Îl plângem pe cel adormit în felul personal. Ţinem doliu. Facem parastase în biserică. În biserica noastră, pomenirile care se fac la anumite perioade ne ajută să «încheiem» doliul, deşi «încheiere» este un cuvânt ciudat, când vine vorba despre viaţa celui iubit. Nu e ca şi cum am închide o uşă şi am merge mai departe. Dar avem nevoie să ne adaptăm la această nouă versiune a vieţii noastre. Această versiune în care viaţa pământească a celui trecut la Domnul este în trecut. Avem nevoie să găsim o cale să mergem înainte fără prezenţa fizică a lui lângă noi. Şi suntem provocaţi să găsim pace, bucurie şi iubire în perioada de timp ce ne-a mai rămas de petrecut pe pământ.
 
Deşi poate lua o viaţă întreagă pentru a ni se vindeca durerea, vestea bună este că şi în această viaţă ne mai putem bucura totuşi. De-a lungul anilor, am avut bucuria de a descoperi că durerea mea, de fapt, lucrează pentru binele meu. Deşi am mai fost rănită şi am mai simţit durere. Dumnezeu ne-a creat emoţiile, aşa că e acceptabil să ne întristăm. Pe de altă parte, nu trebuie să rămânem în deznădejde. 
 
Viaţa mea înainte de decesul soţului era ca şi cum toate visele mele au devenit realitate. Nu la mult timp după ce ne-am căsătorit, Dumnezeu ne-a binecuvântat cu copii frumoşi. Viaţa noastră se desfăşura aşa cum am planificat. Dar, ştiaţi că planurile lui Dumnezeu nu sunt întotdeauna planurile noastre? El spune, prin gura proorocului Isaia, că «gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre (...). Şi cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre.» (Is. 55, 8-9). Nu ştiam că Dumnezeu a avut un alt plan decât al meu, până când soţul meu a murit. Ca urmare, a început o viaţă de doliu.
 
M-am simţit furioasă şi trădată de Dumnezeu, pe Care L-am iubit încă de când eram copil. Am încuiat aceste sentimente în inima mea, de ca şi cum Dumnezeu nu ştia cum m-am simţit faţă de El. Apoi, într-o noapte, am ajuns la atâta disperare, încât am strigat la Dumnezeu şi L-am întrebat cu îndrăzneală: «De ce? De ce ai făcut asta? Doamne, am nevoie să ştiu de ce!» 
 
Dumnezeu a sărit la mine, aşa cum sare o mamă la copilul pe care-l aude ţipând. Nu l-am văzut cu ochii mei, nu L-am atins cu mâinile mele, dar am simţit prezenţa Lui. Îmi sunau în minte versete din Psalmul 138: «Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti.» Am ştiut atunci că Domnul meu nu m-a trădat, ci a venit să spună: «Eu sunt aici!» Pot spune că vindecarea a început când mi-am strigat durerea şi furia la Dumnezeu, pentru că a îngăduit să trec prin momente dureroase.

Cum poţi trăi bucuria în mijlocul durerii tale?

Viaţa după doliu s-a luminat, pe măsură ce m-am concentrat mai mult pe promisiunile Lui şi nu pe circumstanţele mele. Pe rânduiala Lui şi nu a mea. Am avut două opţiuni: puteam să mor în mânia şi amărăciunea mea sau să trăiesc din nou, cu credinţă în Dumnezeu. Am ales viaţa. Cuvântul Său spune că nimic nu mă poate despărţi de dragostea Lui. Din nou, am ales să cred asta. Crezi că ceva sau cineva poate pune măcar o pană între noi şi dragostea lui Hristos pentru noi? Nu există! Nici probleme, nici vremuri grele, nici urât, nici foame, nici ameninţări, trădări, nici măcar cel mai rău dintre păcatele noastre nu ne poate îndepărta de dragostea Lui (Romani 8, 38-39)! Atunci m-am legat mai mult de El, prin Sfânta Liturghie, spovedanie şi Împărtăşanie. Părintele duhovnic se ruga pentru mine, colegii, prietenii şi rudele m-au sprijinit. Ce am învăţat în acea perioadă a fost să nu judec dragostea lui Dumnezeu pentru mine în funcţie de împrejurări.
 
Durerea m-a făcut mai puternică, mai matură şi mai răbdătoare. În plus, am învăţat că bucuria poate fi găsită, crezând că Dumnezeu mă iubeşte în toate lucrurile pe care le trăiesc. 
 
Cum poţi trăi bucuria în mijlocul durerii tale? În primul rând, apropiindu-te de Dumnezeu prin adâncul durerii şi cunoscându-L acolo. În al doilea rând, nu mai întreba: «Ce am de gând să fac de acum?». În schimb, întreabă-L pe El cum să fii cu El mai departe, mai ales în bucurie.“
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!