Viaţa în afara Edenului

Căderea în păcat a primilor oameni a făcut ca aceştia să fie alungaţi afară din Rai. În episodul de astăzi al „Atlasului biblic“ aflăm împreună cum era viaţa în afara Edenului pentru Adam şi Eva şi care au fost consecinţele neascultării

ce s-au abătut asupra urmaşilor lor.

Descoperirile arheologice care să ateste un anumit comportament sau anumite îndeletniciri ale primilor oameni sunt destul de puţine. Istoria primilor oameni, conform cercetătorului William F. Albright, în lucrarea sa „Archeology of Palestina“, se referă la perioada dintre anul 1.600.000 î.Hr. şi 10.000 î. Hr.. Cele câteva descoperiri, dar îndeosebi menţiunile din Sfânta Scriptură sunt totuşi edificatoare în încercarea de a creiona un contur al modului de viaţă post-edenic.

Istoric vorbind, perioada aceasta este legată de confecţionarea rudimentară a uneltelor din piatră. Se pare că în această perioadă, în acele locuri se face trecerea de la o economie bazată exclusiv pe cules la una productivă, după cum o dovedeşte folosirea vaselor de ceramică şi a metalelor neascuţite.

Clima subtropicală din ţinuturile post-edenice împarte anul în două anotimpuri: cel de iarnă (anotimpul ploios: noiembrie-aprilie), şi cel de vară, secetos (mai-octombrie).

Din regiunile nordice ale Munţilor Hermon şi până în sud au fost identificate peste 2.800 de specii de plante. Printre acestea există plante erbacee anuale care răsar o dată cu ploaia şi dispar de îndată ce începe anotimpul călduros. Verdeaţa câmpului era destinată animalelor (Facere 1, 29-30; 2, 16), în timp ce omul putea să se hrănească cu plante care aveau seminţe şi cu fructele arborilor.

Primele îndeletniciri

Mâncând din fructul oprit, omul a tulburat ordinea naturală şi, prin urmare, din hotărâre divină, a trebuit ca prin efort personal să lucreze pământul (Facere 2, 15), pe de o parte pentru a-şi câştiga pâinea cu sudoarea frunţii, iar pe de altă parte pentru a contribui şi el la refacerea ordinii naturale. În concluzie, iniţial, primii oameni s-au ocupat cu agricultura (Facere 4, 2).

Însă printre primele îndeletniciri a fost şi creşterea animalelor. (Facere 4, 2, 20; 12, 16). Animalele erau folosite la tracţiune sau ca sursă de carne şi lapte. Pielea şi lâna animalelor erau destinate confecţionării veşmintelor, învelitorilor de cort, burdufurilor (Facere 3, 21). Vom vedea în episoadele următoare cum şi de ce se făcea distincţia între animale curate şi necurate.

În privinţa locuinţelor, modul de viaţă nomad pe care îl aveau primii oameni i-a determinat să îşi găsească adăpostul în peşteri, crăpături ale stâncilor sau copaci sufoşi. Legat de vestimentaţie, textul biblic (Facere 3, 21) şi descoperirile arheologice arată că primele veşminte au fost confecţionate din piei de animale. Ulterior, după ce oamenii aveau să renunţe la viaţa nomadă şi să deprindă meşteşugul agriculturii au preferat hainele obţinute prin prelucrarea fibrelor anumitor vegetale cum ar fi inul, cânepa, bumbacul. Au învăţat apoi să folosească şi părul unor animale: părul de capră, cămilă şi de oaie. Mult mai târziu avea să se folosească mătasea.

După creaţie, femeia avea rolul fundamental de a-i fi alături şi de ajutor bărbatului. Statutul femeii însă a devenit inferior bărbatului, o dată cu încălcarea poruncii: „Iar femeii i-a zis: «Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni»“ (Facere 3, 16). Schimbarea în bine, revenirea la statutul iniţial s-a petrecut abia o dată cu naşterea Mântuitorului Iisus Hristos dintr-o femeie, din Pururea Fecioara Maria.

Primii copii

Primul fiu al protopărinţilor Adam şi Eva a fost Cain, la naşterea căruia Eva a exclamat: „Am dobândit un om de la Dumnezeu“. Apoi, femeia lui Adam va mai naşte un fiu, căruia îi va pune numele Abel. Dintotdeauna, Sfinţii Părinţi ai Bisericii l-au considerat pe Abel un om neprihănit, pornind de la spusele Mântuitorului Iisus Hristos, care, conform Evangheliei după Matei îl numeşte „dreptul Abel“. Acesta moare ucis de fratele său, Cain, care va primi apoi pedeapsă de la Dumnezeu şi va fi însemnat „ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare“, pentru a nu-şi lua asupra sa păcatul lui Cain. Ucigaşul a fost apoi izgonit, textul biblic prezentând moştenitorii pe care i-a avut.

În cei aproape 1000 de ani cât au trăit, Adam şi Eva au avut „fii şi fiice“.

Păcatul şi jertfa

Din primele capitole ale Sfintei Scripturi aflăm că primii doi fii ai omenirii, Cain şi Abel, aduceau jertfe lui Dumnezeu: „După un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. „Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui“ (Facere 4, 3-4). Acesta din urmă a fost motivul întristării lui Cain, care, din invidie, şi-a ucis fratele.

Ca element constitutiv al religiei, jertfa este o experienţă profundă şi universală a omului credincios. Istoria religiilor ne dovedeşte într-adevăr că, ulterior, la toate popoarele, jertfa constituie centrul întregii vieţi religioase. Sentimentele religioase se exteriorizează prin sacrificii. Prin urmare, ideea de sacrificiu îşi are temeiul în sentimentul religios şi s-a născut dintr-o necesitate internă de adorare, de cerere, de mulţumire şi mai ales de expiere a păcatelor.

▲ Dicţionar

Păcatul stămoşesc: De la Sf. Apostol Pavel (Romani 5, 12; 14-19, I Corinteni 15, 22) aflăm că primul păcat marchează întreaga umanitate. „Apostolul neamurilor“ a subliniat procesul prin care păcatul, condamnarea şi moartea au intrat în lume. Păcatul stămoşesc, „călcarea de lege a lui Adam“, este „greşeala unuia“, de aceea Sf. Ap. Pavel spune că „toţi mor în Adam“ (I Corinteni 15, 22).

Conform Scripturilor, solidaritatea cu Adam, care explică participarea tuturor oamenilor la păcatul lui Adam, este de aceeaşi natură cu solidaritatea care există între Hristos şi cei ce sunt uniţi cu El. Paralela de la Romani 5, 12-19, I Corinteni 15, 22 sau 45-49 dintre Adam şi Hristos indică acelaşi tip de relaţii în ambele cazuri.

▲ Câţi copii au avut Adam şi Eva?

Aminteam mai sus că primul fiul al părinţilor omenirii a fost Cain. Acesta a avut numeroşi urmaşi. Întrebarea se pune: De unde a venit soţia lui Cain? Părintele Serafim Rose, în „Cartea Facerii, Crearea lumii şi omul începuturilor“ răspunde acestei întrebări spunând că soţia lui Cain ar fi fost una dintre fiicele lui Adam şi a Evei. „Adam este obârşia tuturor. (...) În Facere 5, 4 citim că Adam a trăit 700 de ani după naşterea lui Seth, timp în care a născut «fii şi fiice». Adam a primit porunca să crească şi să se înmulţească şi a trăit 930 de ani. Deci trebuie să fi avut sute de ani.“

Apare însă o altă întrebare care îşi caută răspunsul: S-a putut căsători Cain cu propria soră, ţinând cont de pravila ortodoxă? Acelaşi părinte răspunde: „Ei aveau altă pravilă atunci. În zilele acelea oamenii trăiau până la 900 de ani. E vădit deci că omenirea era cu totul altfel, decât aşa cum o cunoaştem astăzi, chiar şi trupeşte.“

▲Iconografie

În iconografia creştin-ortodoxă, primii doi fii ai lui Adam şi ai Evei apar în diverse ipostaze: „Naşterea lui Cain“, Naşterea lui Abel“, „Abel păscând oile“, „Cain lucrând pământul“, „Jertfa lui Cain şi Abel“, „Cain omorându-l pe Abel“, „Adam şi Eva plângându-l pe Abel“, „Cain fugind din faţa Domnului“. Abel este trecut în rândul sfinţilor strămoşi, fiind ilustrat ca un „tânăr fără de barbă“. De asemenea el poate fi reprezentat şi în icoana „Pogorârii la iad a Mântuitorului“, alături de alţi drepţi ai Vechiului Testament ţinând cununi în mâini.