Patristica
Viaţa în Hristos ne sfinţeşte existenţa

Viaţa în Hristos ne sfinţeşte existenţa

20 Octombrie 2013

În lucrarea De vita beata, fi­lo­soful Seneca arată că toţi oamenii, în chip natural, „do­resc să trăiască o viaţă în fe­ri­cire, dar nu toţi înţeleg în ce constă viaţa fericită. La feri­ci­re se ajunge greu […] Viaţa noas­tră scurtă se macină în mij­lo­cul rătăcirilor de tot felul, chiar dacă zi şi noapte ne-am stră­dui să ajungem desăvârşiţi“.

Nu puţini sunt oa­me­­­nii care azi, ca şi unii din trecut, au aceleaşi aspi­ra­ţii, dar îşi risipesc viaţa fără fo­los, în plăceri păcătoase, plân­gân­du-se de scurtimea ei, şti­ind că „plăcerea păcatului es­te ca o um­bră şi ca un vis. Se stinge îna­inte ca omul să guste bi­ne din ea, însă pedepsele care o ur­mea­ză nu au sfârşit. Puţină es­te dul­ceaţa pe care i-o dă­ru­ieş­te o­mu­lui, dar veşnică a­mă­ră­ciu­nea“ (Sfântul Ioan Gură de Aur). Zba­terea omului se tran­sformă, în aceste condiţii, în­tr-o luptă cu fan­tasmele şi a­mă­girile, care a­duc neîm­pli­ni­re, dezamăgire sufletului omului secularizat, chiar dacă din punct de vedere ma­terial este realizat.

În acest sens, cuvintele Mân­tui­torului sunt elocvente: Ce-i va fo­losi omului, dacă va câş­tiga lu­mea întreagă, dar su­fle­­tul şi-l va pier­de? Sau ce va da omul în schimb pentru su­fle­­tul său? (Ma­tei 16, 26).

Mântuitorul a deschis o nouă perspectivă asupra vieţii

Odată cu venirea Mântuito­ru­­lui în lume, s-a deschis o no­uă per­spectivă asupra vieţii. Ea nu mai este doar un bun de ca­re să dis­pună omul în mod dis­cre­ţio­nar şi fără măsură, să tră­iască de­şănţat. Viaţa este un dar de ma­re preţ pe care Dum­n­ezeu îl dă­ruieşte omului şi în care ar tre­bui să se întâl­neas­­că iubirea m­i­lostivă a lui Dum­nezeu pentru om cu iubi­rea curată a omului pentru Dum­nezeu: „L-a făcut ca­pabil să recepteze iubirea dum­ne­ze­ias­că şi s-o înţeleagă, l-a creat pe om din iubire, şi nu pu­tea să-l creeze decât liber, căci aş­tep­ta iubirea de la el ca răs­­puns la propria Sa iubire“ (Pe­­tro­niu Florea).

Un creştin nu poate să-şi tră­ias­­că viaţa fără să se rapor­te­ze con­­tinuu la Cel ce i-a dă­ru­it-o, la Dum­nezeu - Izvorul vie­ţii, „că ni­mic nu mulţumeşte a­tât pe Dum­n­ezeu ca o viaţă bu­nă“ (Sfân­­tul Ioan Gură de Aur).

O atitudine responsabilă pu­ne în valoare cu adevărat mă­re­ţia omului, mai ales în vre­mu­­rile noas­tre epuizante şi în­ro­bitoare, pli­ne de insensibili­ta­­te duhov­ni­ceas­­că şi ignoran­ţă. Interesul ime­diat al omului can­tonat strict în spectrul func­ţii­lor fizio­lo­­gice şi al necesităţilor ma­teriale l-a făcut să uite de ne­voile reale ale vieţii, care înal­ţă şi mântu­iesc sufletul.

Faptul că existăm este un ma­­re dar dumnezeiesc, dar, tot­o­da­tă, nu ar trebui să uităm că nu putem trăi oricum. Dum­ne­zeu îl cheamă pe om să se ri­dice la înălţimea menirii sale, nu-l con­strânge. A trăi viaţa în­tr-un fel sau altul este o alegere li­beră a omului, dar felul cum a­lege să tră­iască îl poate a­pro­pia sau în­de­părta de Dum­nezeu, îl poate va­loriza sau îl poa­te distruge. E­xis­­tă, din ne­fe­­ricire, oameni ca­re a­leg să tră­iască străini de A­de­văr, de­par­­te de Hristos-Calea Vie­ţii, ne­glijând atât trupul, cât şi su­fle­tul, grăbindu-şi astfel moar­­tea, nu doar trupească, ci şi sufletească.

Domnul Iisus Hristos este mo­­delul desăvârşit după care să ne conducem în viaţă, pentru a trăi frumos aici, pe pă­mânt, în ar­monie cu Dum­nezeu, cu seme­nii, cu noi înşine şi pentru a aspira dincolo la bu­cu­ria veşnică. Via­ţa este scur­tă, unică, irepe­ta­bi­lă, dar o pu­tem face nesfârşită şi sfântă. Dru­mul către acest ide­al în­ce­pe, pentru creştin, de aici de pe pă­mânt, din Biserică, din mo­men­­tul primirii Tainei Sfân­­tu­lui Botez, când viaţa celui bo­­te­zat se uneşte cu viaţa lui Hris­­tos, care îl reînnoieşte.

Pentru cei ce cred în Hris­tos, via­­ţa pământească re­pre­zin­tă an­­ticamera veşniciei, lo­cul pre­gă­­tirii pentru viaţa ce­reas­că, moar­­tea nemaifiind dez­no­dă­mân­­tul implacabil al vieţii, ci pun­­tea către viaţa ce­rească.

Nimic nu poate egala învă­ţă­tu­­rile Domnului, ele sunt stâl­pii unei vieţi armonioase, în ca­re axa trăirii omului este Dum­nezeu, nu iubirea de sine, din ca­re „se nasc cele trei gânduri mai ge­nerale ale poftei: al lă­comiei pân­tecelui, al iubirii de arginţi şi al slavei deşarte. La rândul lor, din lăcomia pân­te­­celui se naşte gân­dul desfrâ­nă­rii; din iubirea de argint, gân­­dul lăcomiei şi al zgâr­ceni­ei; iar din slava deşartă, gân­dul mân­driei… Aceste patimi leagă min­tea de lucrurile ma­teriale şi o ţin la pământ, stând cu toate dea­supra ei, ase­me­nea unui bo­lo­van foarte greu, ea fiind prin fi­re mai uşoară şi mai sprin­te­nă decât focul.“ (Sfân­tul Ma­xim Mărturisitorul)

Creştinul ştie că nu se poate re­­­găsi deplin decât în Hristos şi prin Hristos - „viaţa creştină es­te în noi reproducerea vieţii lui Iisus Hristos…înseamnă a ţine sea­­mă de Iisus Hristos în toate lu­­crurile. A iubi pe Iisus Hris­tos, a primi pe Iisus Hristos, a ne da lui Iisus Hristos, a trăi din Iisus Hris­tos. Iată toată via­ţa creş­ti­nă.“ (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Axa vieţii noastre creştine trebuie să fie Hristos

Creştinul adevărat aşază îna­­­intea lucrurilor materiale pe ce­le spirituale, valorile care dau con­sistenţă vieţii. Scopul e­xis­ten­ţei este perfecta armoni­za­re a gân­dului cu fapta, sus­ţi­nut fiind de puterea lui Hris­tos, întru Ca­re s-a botezat şi s-a u­­nit, în mod li­ber, potrivit răs­pun­­sului: Mă u­nesc cu Hristos, pe care l-a dat a­tunci când a de­ve­­nit membru al Bisericii. Pen­tru creştinii pri­me­lor secole, a­cest răspuns nu era o formali­ta­­te, ci mărturisi­rea convingă­toa­r­e şi adesea chiar confirma­tă prin sânge a u­ni­rii cu Hris­tos.

Creştinul conştient de che­ma­­rea pe care o are nu poate trăi ori­cum. Creştin ori eşti, ori nu eşti.

Între vorbă şi faptă, în viaţa creş­­­tină e bine să fie o conso­nan­­­ţă; aceasta ar fi dovada îm­pli­­nirii cuvintelor Mân­tui­to­ru­lui: „Cel ce are poruncile Mele şi le pă­zeşte, acela este cel care mă iu­beşte.“ (Ioan 14, 6)

Poate ar trebui să ne mai în­tre­­­băm, din când în când: care es­­­te relaţia mea cu Hristos, cum se vede Hristos în viaţa mea? Cre­­dem şi trăim cum am fost bo­te­zaţi? Cât de tare suntem a­ta­şaţi de Biserică - „pute­rea care in­­tegrează, locul unde su­fletele bi­­ciuite de furtună an­co­­rează în cer­titudinea me­ta­fi­zi­că a cre­din­ţei“ (Nichifor Crai­­nic)?

Sunt creştini care se cred a fi cre­­dincioşi, dar fără a se regăsi în Biserică. Aceştia sunt, de fapt, creştini ocazionali, care nu mai înţeleg importanţa şi ro­lul ac­­telor sacre, sfinţitoare, pen­tru ca­­re credinţa devine un a­pa­naj doar al sufletului, Hris­tos fiind cin­­stit doar în inimă, fă­ră să fie măr­­turisit. Se poate vor­bi de un o­­portunism al cre­din­ţei, de un creş­­tinism al sufi­ci­enţei, în care în­­văţăturile lui Hristos sunt ob­ser­­­vate selectiv şi justificativ. Din punctul lor de vedere, Hris­tos reprezintă pen­tru viaţă ceva au­­xiliar şi pe­ri­feric. Evanghelia se transfor­mă „într-un instrument de legi­ti­mare a valorilor noas­tre existenţiale, Evanghelia este siluită prin­tr-un arbitrar ne­­cunoscut al altor vremuri.“ (Ni­­colae Ber­di­aev)

O asemenea perspectivă ne fa­ce să înţelegem de ce trebuie să rămânem în unitate cu Hris­tos, ieşind din sfera unei vieţi e­go­­iste, plină de patimi şi pă­ca­te ca­re ne pot distruge.

Viaţa nu-şi găseşte îm­pli­ni­rea decât prin mântuirea sufle­tu­lui. Toate celelalte preocu­pări ale vieţii slujesc acestui scop înalt: mântuirea are prio­ri­­tate, du­pă cum cerem într-u­na din ru­găciunile sfintei Bise­rici: Pen­tru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Dom­nului să ne rugăm.

Aşadar, în lupta noastră pe ca­­re o ducem în viaţa aceasta cu toa­te provocările sociale, când re­clama ia locul produ­se­lor de ca­­li­tate, minciuna ia lo­cul ade­vă­rului, ura, locul iubi­rii, le­gă­tu­ra cu Hristos este e­sen­­ţială. Nu­mai aşa putem să re­­zistăm în fa­ţa ilu­ziilor şi a pă­re­­rilor false, să respingem por­n­i­rile pătimaşe, să răzbim în fa­­ţa violenţei şi a u­rii.

Adevăraţii creştini nu s-au în­doit niciodată de ajutorul lui Dum­­nezeu. Prin rugăciune, fap­te bune, credinţă, putem în­vin­ge toa­te ispitele şi putem du­ce o via­ţă curată.

Este o binecuvântare şi o ma­re fericire să ne fi născut în­tr-o ţa­ră creştină, în care de mici ni se oferă şansa mântui­rii, în care zi de zi clopotele Bi­se­ricii ne chea­mă la Hristos. (Pr. prof. dr. Dan Toader)


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!