Viaţa israeliţilor în deşert

Lucian Apopei, 07 Martie 2008

Aproape orice descriere contemporană a evenimentelor care au loc în perioada lui Moise se foloseşte de scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa, scriitor bisericesc al vecului IV, care a alcătuit o lucrare cu titlul „Despre viaţa lui Moise sau despre desăvârşirea prin virtute“.

În episodul de astăzi al Atlasului biblic, redăm câteva fragmente din această carte, continuând prezentarea istoriei poporului evreu din perioada ulterioară ieşirii din robia egipteană în care Moise, călăuzit de Dumnezeu, avea să îşi îndeplininească rolul istoric şi mântuitor de lider al neamului lui Israel.

După trecerea prin Marea Roşie, israeliţii au avut parte de condiţii dintre cele mai aspre, în deşert. Ei au fost însă mereu ajutaţi de Iahve, în ciuda „protestelor“ celor nemulţumiţi şi puţin credincioşi. „Moise înaintează mai departe, străbătând o cale de trei zile, lipsită de apă şi ajunge în mare strâmtorare, neavând cum să potolească setea poporului. Şi s-au aşezat în tabără, lângă lac cu apă sărată, mai amară decât cea a mării. Dar aşezaţi lângă apă, ardeau de sete. Moise fu sfătuit atunci de Dumnezeu să arunce în apă un lemn, şi îndată apa s-a făcut bună de băut. Lemnul, cu puterea lui, a schimbat firea apei, din amară, în dulce.“

Călăuziţi de Duhul Sfânt

În tot pelerinajul prin deşert, israeliţii erau călăuziţi de un nor luminos. Dacă acesta înainta, înaintau şi ei, iar dacă acesta înceta a se mai deplasa, îşi stabileau tabăra în acel loc. „Apoi, norul plecând mai departe, porniră şi ei după mişcarea norului. Şi făceau mereu acelaşi lucru, oprindu-se din mers acolo unde norul le dădea semn de odihnă prin oprirea sa şi, ridicându-se iarăşi când norul le arăta calea.“

Hrăniţi cu mană cerească

„Isprăvindu-se merindele ce le luaseră pentru călătoria din Egipt, şi poporul fiind strâmtorat de foame, se întâmplă minunea cea mai de necrezut din toate. Căci se porni să plouă hrană ca o rouă din cer şi nu de pe pământ, cum se întâmplă după legea firii. Roua aceasta cădea peste ei dimineata, dar apoi aceasta se făcea hrană pentru cei ce o primeau. Fiindcă ceea ce se revărsa nu se prefăcea în picături de apă, cum se întâmplă de obicei cu roua, ci în loc de picături de apă se revărsa un fel de boabe în formă de cristale, care în agricultură se cheamă coliandru, sau grăunţe de formă rotundă, al căror gust se aseamănă cu cel al mierii. Acestei minuni i se mai adaugă şi o alta: ieşind toţi la culesul ei, măcar că erau de felurite vârste şi puteri, nici unul nu adunau mai puţin decât celălalt, potrivit deosebirii de putere, ci pe măsura trebuinţei fiecăruia, încât nici cel mai puternic să nu aibă mai mult, şi nici celui slab să nu i se micşoreze partea, ci să fie tuturor agală. În legătură cu aceasta, istoria mai vorbeşte de o minune: că adunând fiecare pentru o zi, nu punea deoparte nimic pentru ziua următoare. Iar celui ce din zgârcenie îşi punea la o parte ceva din hrana adunată, ceea ce punea deoparte i se făcea fără de folos pentru hrană, prefăcându-se în viermi. Se mai adaugă şi altceva minunat, în istoria despre acestă hrană: dintre zilele săptămânii, una, dintr-o raţiune tainică, era cinstită cu nelucrarea. De aceea, în ziua premergătoare acesteia, deşi căderea din cer avea loc ca şi în zilele celelalte, iar sârguinţa adunătorilor era egală, ceea ce se aduna se afla în cantitate îndoită faţă de măsura obişnuită ş...ţ şi ceea ce era pus deoparte (pentru a doua zi de sărbătoare - n.r.) rămânea nestricat (Ieşirea 16)“. (Fragmentele citate sunt preluate din colecţia PSB, vol. 29, Scrieri ale Sfântului Grigorie de Nyssa)

Simboluri biblice: Tablele Legii, simbol al legământului

Tablele lui Moise simbolizează legământul lui Dumnezeu cu poporul ales: semnele înfricoşătoare între care s-au dat poruncile lui Dumnezeu în Sinai închipuie datoria de a le ţine şi a le împlini fără şovăire, ca pe nişte porunci dumnezeieşti. S-au dat pe două table, simbolizând că aceste porunci au să treacă drept temeiuri morale pentru ambele testamente. Spargerea primelor table de către Moise a semnificat că Legea Veche nu are să ţină mult. Proorocul Moise ţine în mâini tablele Legii de forma unei cărţi deschise, simbolizând înţelepciunea lui Dumnezeu, învăţătura dumnezeiască, cartea vieţii, temeiuri ale Sfintei Scripturi. În forma tablelor lui Moise este construit dipticul bisericii (foto) întru aducerea aminte de acele table. Plecând de la aceste forme, s-au realizat ferestrele de la stilul romanic şi rozetele ferestrelor de la stilul gotic al bisericilor, servind în mod simbolic şi ca îndemn al păstrării legilor dumnezeieşti, propagate de Biserică.

Cum arăta cortul sfânt unde Iahve discuta cu Moise faţă către faţă

După ieşirea din robia egipteană, în exil, evreii au avut ca locaş sfânt de închinare cortul (în ebraică Ohel moâel - cortul mărturiei sau al întrunirii), loc unde într-adevăr Iahve se întreţinea cu Moise „faţă către faţă“. Aici, Moise a aflat care este voia Domnului pentru a o transmite poporului pe care îl conducea.

Cortul a fost aşezat în afara taberei israelite, din cauza îndărătniciei evreilor, pentru că se închinaseră unui idol. Acesta a fost ulterior aşezat în mijlocul comunităţii, fapt pentru care grija majoră a locuitorilor devenise aceea de a-l păstra curat cu orice preţ, după cum aflăm din Sfânta Scriptură (Numerii 5, 3).

Construit de meşterii Beţaleel şi Oholiab, cortul sfânt era de fapt un sanctuar portabil. Înfăţişarea şi dimensiunile acestuia sunt amănunţit descrise, prima dată când Iahve l-a sfătuit pe Moise să-l construiască, şi a doua oară când s-a executat efectiv de cei doi meşteri (Ieşirea 36, 8-38).

Cortul avea o formă dreptunghiulară, cu o lungime de 30 de coţi, lăţimea de 10 coţi, iar înălţimea de 10 coţi. Era compus din trei pereţi pe laturi, plus unul pe partea de vest, iar la est era intrarea făcută din scânduri de lemn de salcâm, cu dimensiunile de 10 coţi lungime şi un cot şi jumătate lăţime, poleite cu aur. Scândurile erau fixate în nişte postamente de argint. Acestea erau prevăzute cu nişte inele de aur, pentru a da o mai mare stabilitate peretelui şi întregii structuri.

Cortul era acoperit cu covoare, dispuse în patru straturi. Primul strat era alcătuit din 10 covoare, cu o lungime de 20 de coţi şi o lăţime de 4 coţi fiecare. Materialul folosit la covoare era inul răsucit şi mătase violetă, stacojie şi vişinie. În ţesătura covoarelor au fost făcute chipuri de heruvimi. Acoperişul cortului era compus din două bucăţi a câte cinci covoare, prinse unele de altele prin copci de aur şi 50 de cheotori.

Cea de-a doua învelitoare, numită Ohel (cort), era alcătuită din 11 covoare, cu lungimea de 30 de coţi şi lăţimea de 4 coţi. Şi acest strat era împărţit, ca şi primul, 5 covoare de o parte şi 6 de cealaltă, înbinate tot prin 50 de cheotori şi copci de aramă. Acest strat se întindea peste prima învelitoare a cortului. Urma apoi cea de-a treia învelitoare, confecţionată din piei de berbec, de culoare roşie, şi o a patra din piei mai uşoare. Cortul era împărţit în două: în partea de răsărit se afla Sfânta, cu o lungime de 20 de coţi, iar în partea de apus, Sfânta Sfintelor, lungă de 10 coţi. La intrare, în partea de răsărit se aflau cinci stâlpi de salcâmi auriţi, prevăzuţi cu capiteluri şi postamente de aramă. În partea de sus aveau cârlige de aur, prin care se introduceau nişte drugi auriţi, de care atârna perdeaua ţesută din in şi din mătase violetă, şi stacojie. Sfânta era despărţită de Sfânta Sfintelor, prin patru stâlpi tot din lemn de salcâmi auriţi, prevăzuţi la capetele de sus cu verigi de aur, prin care se petrecea un drug de salcâm aurit. De acesta era prinsă perdeaua ce despărţea cele două părţi. În ţesătura perdelei erau, de asemenea, brodate chipuri de heruvimi.

Ce obiecte de cult conţineau Sfânta şi Sfânta Sfintelor, cine intra în aceste lăcaşuri şi ce rol aveau în viaţa iraeliţilor, vă vom prezenta în episodul următor.

Decalog – Porunca I: Unitate şi unicitate a credinţei

„Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine“ (Ieşirea 20, 3)

Aceasta este prima din cele zece porunci sau legi date de Dumnezeu lui Moise, pe Muntele Sinai, considerate cel mai important cod moral al lumii antice, pe care le vom prezenta în această rubrică a Atlasului biblic.

Prima poruncă proclamă unitatea şi unicitatea credinţei poporului israelit într-un singur Dumnezeu, „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov“, „creatorul cerului şi al pământului“. Această primă poruncă a păstrat de-a lungul timpului, de la ieşirea din Egipt şi până la Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, unitatea, unicitatea şi identitatea poporului evreu. Întruparea Fiului lui Dumnezeu nu a condus la alterarea acestei porunci: „Să nu socotiţi că am venit să stric legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să plinesc“ (Matei V, 17), spune Domnul Iisus Hristos, parte a Sfintei Treimi, simbol al unităţii şi comuniunii întru acelaşi ideal al întregii umanităţi, prin mărturisirea Sfintei Evanghelii întregii lumi.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!