Religie şi ştiinţă
Viața lăuntrică  în era informației

Viața lăuntrică în era informației

În lumea hipercomunicării globalizate, în era informaţiei, omul preocupat de viaţa spirituală e pândit de riscul unei înţelegeri eronate a credinţei. Întreaga lucrare a vieţii spirituale ar putea fi restrânsă, de exemplu, la vorbirea despre, la cunoştinţa despre, trecând sub tăcere lucrarea propriu-zisă a poruncilor, valoarea făptuirii. În fapt, putem experia în viaţa de fiecare zi uşurinţa cu care putem vorbi despre o anumită realitate, în comparaţie cu făptuirea concretă.

La înţelegerea faptului că viaţa credinţei este mai mult decât cuvânt ne ajută şi numeroase texte din reflecţia filocalică. Iată o observaţie formulată de Sfântul Isaac Sirul: mărturisirea de credinţă nu trebuie să ocupe întregul câmp de viaţă al credinţei. „Dar siguranţa credinţei în Dumnezeu nu o dă ne­știrbirea mărturisirii, deși ea este maica credinţei, ci sufletul; ce cunoaște adevărul lui Dumnezeu din puterea vieţuirii. Odată ce afli în Sfintele Scripturi credinţa unită cu vieţuirea, să nu legi cunoaș­te­rea credinţei, rămânând la simpla mărturisire dreaptă a ei.”1

Câtă vreme reducem credinţa la dreapta mărturisire, suntem încă în regimul cuvintelor vorbite, fără fapte acoperitoare. Or, cum bine se poate verifica, aproape în toate planurile de activitate omenească, a ști, la modul deplin, nu e dat de putinţa de a vorbi despre, ci mai degrabă de aceea de a fi în conformitate cu.

Strădania de a trăi în conformitate cu presupune însă un efort prelungit. „Trebuie să se ştie şi aceasta, că nu se poate ajunge la măsura nici unei virtuţi dacă nu se sârguieşte cineva toată viaţa, cu toată puterea, spre dobândirea ei prin osteneală încordată şi prin grija de făptuire, de pildă, de milostenie, de înfrânare, de rugăciune, de dragoste sau de vreuna din virtuţile generale”2.

Aceste observaţii sunt decisive astăzi, mai ales pentru că în creștinismul răsăritean se accentuează faptul că, în sensul ei cel mai autentic, credinţa este vieţuire lăuntrică.3 Ea nu vizează, aşadar, un anumit comportament, ci un mod de a fi. Cineva care se încumetă la lucrarea duhovnicească, prin împlinirea poruncilor, va constata că nici o situaţie a vieţii, nici o acţiune din cele pe care le săvârșim de‑a lungul zilei nu sunt lipsite de relevanţă spirituală.

Viaţa duhovnicească le socoteşte pe toate

Diverși autori cu viaţă îmbunătăţită au evidenţiat, de‑a lungul timpului, aspectul acesta: faptele obișnuite, gândurile și lucrurile lumii create, spaţiul şi timpul, existenţa în ansamblul ei, toate sunt într‑o legătură strânsă cu Dumnezeu, putând primi o valoare spirituală decisivă în urcușul duhovnicesc. De aceea, în textele Filocaliei găsim formulate prescripţii ce vizează toate aspectele vieţii omenești, și felul în care se cade să ne îngrijim de fiecare în parte. Câtă vreme Fiul lui Dumnezeu S‑a făcut om, cuprinzând în Sine, curăţind și sfinţind întreaga fire omenească, în devenirea noastră întru asemănarea cu El toate cele omenești contează: felul cum gândim, modul cum întrebuinţăm puterile sufleteşti, cuvintele pe care le spunem, faptele pe care le săvârşim, modul cum înţelegem raportarea la semeni şi la întreaga Creaţie. Contează cât și cum anume ne sârguim pentru rugăciune, în interioritatea noastră, cum și ce gândim despre noi înșine - în vremea dintre ceasurile laudelor, câtă vreme suntem singuri -, felul cum înţelegem să luptăm pentru a lega gândurile noastre de gândul la Dumnezeu, cât de încăpătoare ne este inima, cât de cuprinzătoare ne este purtarea de grijă pentru ceilalţi, cu ce intensitate simţim chemarea lui Dumnezeu, vocaţia despătimirii și îndumnezeirii noastre și lucrarea Lui tainică în noi, în viaţa semenilor și în istoria lumii.

Strădania aceasta, de a instaura în sine, cu ajutor divin şi prin multă osteneală, o nouă dispoziţie lăuntrică, o nouă înţelegere a vieţii, o nouă vedere a semenilor şi a lumii, este de fapt lucrarea despătimirii. În forma ei deplină, credinţa și spiritualitatea ortodoxă ce decurg din ea nu sunt altceva decât trăirea cât mai deplină a acestei vieţi noi, în Duhul, prin Fiul Întrupat ca om, într‑o tot mai deplină participare la comuniunea de iubire a Persoanelor Treimii.

Privirea spirituală, care sesizează lucrarea lui Dumnezeu, trebuie să cuprindă întreaga realitate. Sfântul Maxim Mărturisitorul accentuează în repetate rânduri acest aspect: „Cel ce nu se opreşte la latura văzută a slujirii trupeşti a legii, ci, pătrunzând prin căile minţii în fiecare dintre simbolurile văzute, află raţiunea divină perfectă, ascunsă în fiecare, în această raţiune găseşte pe Dumnezeu Însuşi. Dibuind bine prin puterea minţii în materia prescripţiilor legii, ca într‑o grămadă de lucruri amestecate, va afla undeva ascuns în carnea legii mărgăritarul‑raţiune, care scapă cu totul simţirii. La fel şi cel ce nu circumscrie firea celor văzute numai la cât cuprinde simţirea, ci cercetează cu mintea în chip înţelept raţiunea din fiecare făptură, descoperă pe Dumnezeu, aflând din măreţia arătată a lucrurilor însăşi cauza lor”4.

Textul Scripturii, textura Creaţiei şi teritoriul lăuntric în lumina Duhului

O anumită activitate a minţii, care descoperă pe Dumnezeu cercetând în chip înţelept raţiunea din fiecare făptură, însoţeşte şi defineşte viaţa spirituală autentică. Cu alte cuvinte, faptele sale zilnice sunt însoţite de o lucrare interioară, aceea de a descoperi raţiunile puse de Dumnezeu în cele sensibile. Deși viaţa spirituală este expresia cea mai înaltă a îngrijirii de sine, ea păstrează o atenţie, o consideraţie pentru întreaga Creaţie.

În același răspuns, pomenit mai sus, formulat de Sfântul Maxim Mărturisitorul, primim indicaţii despre maniera adecvată de receptare a textului Scripturii, a texturii Creaţiei și a celor din teritoriul său lăuntric. Străduindu‑se să depășească latura văzută a Creaţiei, omul se situează într‑o aceeași înţelegere ca și cel ce caută să deslușească în Scriptură și duhul celor scrise, nu doar litera. Și, în fine, cele două sunt înrudite cu strădania de a distinge, în interioritatea persoanei, mintea de simţire. Căutarea lui Dumnezeu în toate este, în final, una și aceeași. „Dat fiind aşadar că însuşirea proprie a celui ce dibuieşte este discernământul, care pătrunde prin cunoştinţă simbolurile legii şi contemplă cu ştiinţă firea văzută a lucrurilor, acela deosebeşte cele din Scriptură, din creaţiune şi din sine însuşi. În Scriptură deosebeşte litera şi duhul, în creaţiune raţiunea şi ceea ce se vede la suprafaţă, iar în sine mintea şi simţirea. Apoi luând din Scriptură duhul, din creaţiune raţiunea şi din sine mintea şi unindu‑le indisolubil întreolaltă, află pe Dumnezeu, cunoscându‑L pe cât se cuvine şi pe cât este cu putinţă în minte, în raţiune şi în duh”.5

Temeiul acestei deschideri este însăşi Întruparea Fiului şi se vede desluşit la Pogorârea Duhului Sfânt. La începutul lumii, Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor (Facere 1, 2). La Întruparea Fiului ca om întreaga fire omenească a fost cuprinsă în El, şi întreg cosmosul e recapitulat în Trupul Lui omenesc. Duhul lui Dumnezeu, care din veşnicie purcede din Tatăl şi se odihneşte în Fiul, se odihneşte acum, după Întruparea Fiului ca om, şi după Învierea Lui, şi în Trupul şi Sufletul Lui omeneşti, putând lucra prin aceasta în întreaga fire omenească, în viaţa tuturor oamenilor şi în întreaga Creaţie.

De aceea, trăirea spiritualităţii creştine îşi verifică autenticitatea nu doar prin îngrijirea faţă de sine, ci şi prin această deschidere iubitoare şi încăpătoare faţă de toţi, de semeni şi faţă de întreaga Creaţie, nesituând nimic din toate cele create în afara lucrării lui Dumnezeu. De putinţa unei astfel de îmbrăţişări iubitoare, care să dea mărturie de credinţa tare că în toate cele create stă ascunsă purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii, de aceasta suntem chemaţi să dăm dovadă astăzi, nu doar prin cuvânt, ci prin însuşi felul în care trăim, în fiecare zi, în raport cu fiecare dintre semenii noştri.

Note:

1 ‑Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul XXXIII, „Despre felul rugăciunii și despre celelalte lucruri privitoare la pomenirea neîncetată, ce se cer neapărat și sunt de folos când cineva, citindu‑le, le păzește cu dreaptă socoteală”, în Filocalia românească, vol. X, Editura Humanitas, Bucu­rești, 2008, p. 162.

2 ‑Sf. Ioan Damaschinul, Filocalia, vol. IV, pp. 189‑190.

3 ‑„Credinţa este fiinţare lăuntrică”, scrie Sf. Atanasie Sinaitul (în Călăuza. Îndrumar hristologic, So­phia/Metafraze, 2014, p. 51).

4 ‑Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Întrebarea 2, în col. Filocalia românească, vol. 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bucu­rești, pp. 150‑151.

5 Ibidem, pp. 150‑151.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!