Cultură
Fotografii: Daniela Şontică

Viața „mătușii” Farago

Daniela Şontică, 12 Decembrie 2017

Când doamna Letiţia Toma ne-a invitat în casa Mătuşii, chiar am crezut că exista la propriu un grad de rudenie între ea şi Elena Farago, în a cărei casă memorială din Craiova păşeam. Era doar apelativul cu care ghidul nostru o alinta pe scriitoarea adoptată de olteni la începutul veacului trecut.

Cine nu cunoaşte poeziile „Gândăcelul” şi „Căţeluşul şchiop”, recitate de copii emoţionaţi la serbările şcolare? „De Elena Farago”, spuneau, spre edificare, micuţii de pe scenă. Autoarea a retrăit copilăria de fiecare dată când a scris pentru cei mici, poate şi pentru faptul că ea n-a avut o copilărie fericită.

Înconjuraţi de obiecte personale, fotografii şi portrete pictate, invitaţi să ne aşezăm în camera de lucru a poetei, ascultăm fascinaţi. Letiţia Coman ne povesteşte viaţa acestei importante scriitoare, punctând de câteva ori ataşamentul pe care l-a căpătat pentru „mătuşa” Farago. Explicabilă legătura sufletească, dacă ne gândim că trăieşte în acest univers din anii ‘80.

Guvernanta copiilor lui Caragiale

Elena Farago s-a născut la 29 martie 1878, la Bârlad, ca al doilea copil din cei şapte ai soţilor Francisc şi Anastasia Paximade, familie de origine greacă. Copila începuse să înveţe la şcoală, îşi încheiase ciclul primar şi primele două clase gimnaziale, când i-a murit mama şi a trebuit să se retragă. Au urmat şi alte nenorociri: până în 1890, când avea doar 12 ani, i-au mai murit un frate şi două surori, iar la 17 ani a rămas şi fără tată. Orfana a plecat în casa unui unchi la Brăila, împreună cu fratele mai mic, Gheorghe, în timp ce sora a ajuns la Galaţi, iar celălalt frate, la Bucureşti. O boală trecătoare a dus-o la Spitalul Colţea din Bucureşti, după care a locuit o vreme la fratele său. S-a angajat la familia omului politic Gh. Panu. În casa acestui junimist l-a cunoscut pe I.L. Caragiale, care, impresionat de viaţa tristă a tinerei poete, i-a oferit postul de guvernantă pentru copiii lui. În casa marelui clasic i-a cunoscut pe Alexandru Vlahuţă şi G. Ranetti şi tot în acea perioadă a început să frecventeze cercul socialiştilor, unde l-a cunoscut pe Francisc Farago, care i-a devenit soţ.

Proaspătul ei soţ fusese numit la 1900 director al unei sucursale din Constanţa a Băncii Generale Române, prin urmare, familia Farago s-a mutat în oraşul de la mare. Doi ani mai târziu, au ajuns la Brăila, iar din 1907, soţii Farago s-au stabilit în capitala Olteniei, unde au trăit tot restul vieţii.

Elena Farago debutase în presă încă din 1898 cu un reportaj, pe care îl semnase Fatma, iar prima poezie i-a apărut în ziarul „România Muncitoare”, în 1902. Nicolae Iorga i-a devenit un fel de mentor și protector. În 1907, la sfatul marelui istoric, care edita revista „Neamul Românesc”, poeta a umblat prin satele Olteniei şi a donat ajutoare ţăranilor din partea revistei lui Iorga. Era o frondă la adresa autorităţilor care nu doreau încurajarea revoltei. A fost arestată pentru gestul său, dar eliberată a doua zi. Integrarea în viaţa culturală a Craiovei s-a produs şi prin atragerea ei în colectivul de redacţie al revistei „Ramuri”. De altfel, şedinţele literare ale grupului redacţional erau ţinute adesea în casa Farago, aici fiind locul în care personalităţile de marcă s-au reunit în mod frecvent până la moartea ei.

Anul 1907 a fost norocos pentru poeta copiilor, pentru că în acel an a înfiat un băieţel, Mihnea, până atunci nereuşind să dea naştere vreunui copil. Doamna Toma, un pic emoţionată, chiar şi după atâtea şi atâtea repovestiri ale acestei vieţi, ne spune: „Şi ştiţi cum face Dumnezeu daruri, în 1913 i-a ajutat şi a născut ea însăşi o fetiţă, Ana-Virginia, pe care o alintau cu toții Coca”.

Dintr-un raft ne privesc ușor zâmbitori membrii familiei Farago, cei doi părinţi cu copiii lor, redaţi în fotografii sepia. Aflu că în aceşti ani în care copiii erau mici, a publicat o serie întreagă de volume cu poezii educative şi gingaşe, care au mers la sufletul tuturor. A publicat ulterior și proză, dar și versuri de dragoste.

O prezență feminină literară importantă

Academia Română a premiat-o mai întâi pentru una din cărțile dedicate celor mici. Premiile au tot venit de-a lungul vremii, şi toate importante, între acestea Premiul Internaţional „Femina” în 1924 şi Premiul Naţional pentru Literatură în 1938. Regele Carol al II-lea i-a oferit medalia Bene Merenti, clasa I. Foarte curând s-a impus drept cea mai mare poetă a acelor ani. Când a împlinit 50 de ani, a fost sărbătorită cu mare fast la Teatrul Naţional din Craiova. Din 1921 a fost numită directoare a Fundaţiei „Alexandru şi Aristia Aman”, pe care a condus-o timp de 30 de ani. A îmbogăţit fondul de carte al bibliotecii cu acelaşi nume şi a creat pe lângă aceasta o „Universitate liberă”, unde ea însăşi a ţinut un curs de istoria artelor. Nu avea decât două clase gimnaziale, dar acumulase o profundă cultură.

Poeta a trăit 76 de ani. Chiar dacă spre sfârșitul vieții o perioadă a fost imobilizată la pat, Elena Farago se putea considera o persoană împlinită, care, după ce a trecut prin necazuri mari în copilărie, a avut parte de multe bucurii pe toate planurile.

„Ce ne-am face fără Mătușa?”

Ghidul ne îndeamnă să răsfoim cartea de oaspeţi, cu sute de semnături nepreţuite, cu rânduri scrise caligrafic sau ermetic, ce ne dezvăluie o dragoste pentru actul scrisului pe care astăzi n-o mai întâlnim. Autografe şi gânduri semnate de Nicolae Iorga, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, E. Lovinescu, George Topârceanu şi mulţi alţii, prietenii scriitoarei, nelipsiţi de la întâlnirile literare organizate la bibliotecă sau acasă la Farago.

Pereţii celei de-a doua încăperi a casei memoriale sunt acoperiţi cu vitrine în care este facsimilată o mică parte din corespondenţa Elenei Farago cu diverşi oameni de cultură. „Vin multe grupuri de copii cu învăţătoarele lor şi le explicăm despre farmecul scrisorilor pe hârtie, expediate prin poștă. Elevii sunt încântaţi. Le povestim despre obiectele poetei, le dăruim cărticele cu poeziile ei şi sunt foarte bucuroşi”, mai spune Letiția Toma. Tot această doamnă inimoasă se întreabă retoric la finalul vizitei noastre: „Ce ne-am face fără Mătuşa?”. Și face o ultimă precizare către însoțitorul meu, colegul de la ediţia de Oltenia a „Ziarului Lumina”, părintele Ioniţă Apostolache: „Părinte, noi n-o uităm niciodată de ziua ei, fie eu, fie o altă colegă, îi facem pomenire la biserică și îi îngrijim mormântul”.

Mi se pare firesc, îmi spun în sinea mea. Aşa te porţi cu o mătuşă bună, pe care o iubeşti şi în casa căreia petreci atâtea ore zilnic, de vreo 30 de ani încoace…


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!