Analiză
„Viaţa nu este o distracţie, ci în mod esenţial o cruce“

„Viaţa nu este o distracţie, ci în mod esenţial o cruce“

Virgiliu Gheorghe, 11 Martie 2015

Cine nu-şi asumă crucea demisionează de la îndatoririle sale. E asemenea unei păsări care a crescut doar în colivie, şi când îi dai drumul să se descurce singură, după o săptămână-două se prăpădeşte. Fără cruce nu e viaţă autentică. Cine creşte fără încercări este vulnerabil. Copacul îşi adânceşte rădăcinile doar dacă există vânt. Cei mai puternici copaci şi lemnul cel mai tare sunt pe înălţimi, la munte. Acolo este lemnul cel mai bun, acolo îşi întăreşte fibra şi îşi adânceşte rădăcinile. Încercările, crucea, ne întăresc firea.

Omul are în mod fundamental dorinţa de a se realiza în viaţă. Aceasta se întâmplă cu fiecare dintre noi, nu este nimeni care să facă excepţie de la acest lucru. Într-o formă sau alta, de mici, vrem să fim, să ne realizăm cumva. Şi pentru aceasta căutăm modele. Ce trebuie să facem ca să fim, ca să ne realizăm uman? Cultura în care trăim, cultura de consum vine cu această sintagmă: „a fi este echivalent cu a avea“. „Am, deci sunt.“ Cu cât ai mai mult, cu cât îţi îngraşi mai mult fiinţa cu bunuri, cu proprietăţi, cu atât ai şansa să fii. Fără să ne dăm seama, acest mesaj ne este transmis. Toată publicitatea nu face altceva decât să-l convertească pe „a fi“ în „a avea“. Reclama îţi spune: vrei să-ţi realizezi o aspiraţie, trebuie să ai lucrul acesta. Vrei să câştigi un om, vrei ca el să te iubească: trebuie să-ţi cumperi lucrul acesta.

Crucea şi îngrăşarea eului

Orice vrei să fii este convertit în a avea. Este un fel de inginerie psihologică prin care mintea noastră este prinsă automat într-o capcană. Copiii, astăzi, de mici încep să fie încurajaţi să adune lucruri, încep să-şi construiască proprietatea eului. Dar apare şi aici o problemă când copiii încep să-şi îngraşe eul, când au prea mult din cele ce-şi doresc. La un moment dat eul hipertrofiat va crea un zid între părinţi şi copii, o barieră.

Cultura de consum vine paradoxal să-ţi ofere ceva. Întotdeauna ea îţi oferă. Îţi propune. Îţi dă împrumut din bancă, dar mai apoi vine şi ziua scadenţei. Există un fenomen, un efect colateral al posesiunii. Efectul ei principal este că posesiunile ne posedă. Cu cât ne înconjurăm de mai multe posesiuni şi ne punem mai mult inima în ele, cu atât mai puţin avem libertatea noastră de a hotărî în afara acestora. Uitaţi-vă la cei care au maşini foarte scumpe. Sunt foarte atenţi să nu existe o zgârietură pe vopseaua lor. Sau la cei care au haine foarte scumpe. Sunt extrem de atenţi să nu se păteze. La fel cei care au bani foarte mulţi. Atenţia lor se îndreaptă spre ei, cum să-i câştige şi să-i înmulţească, să nu-i piardă. Cu cât ai mai mult, cu atât eşti mai obsedat de a nu pierde ceva din lucrul respectiv. Posesiunea ajunge astfel printr-o mişcare perversă să te posede. Oamenii devin posedaţi de ideea de a avea bani, de ideea de a se îmbrăca, de a-şi construi şi lărgi proprietăţile şi nu de a fi.

Societatea spectacolului ne propune un alt „a fi“. „A fi“ înseamnă acum a te arăta. Eşti văzut, înseamnă că exişti. Dacă nu eşti văzut, dacă nu eşti luat în seamă, dacă nu ai să propui ceva atractiv şi seducător pentru celălalt, e ca şi cum nu ai exista. Apare o cursă teribilă a omului modern pentru imagine. Mai ales reţelele de socializare ajung să pervertească percepţia individului asupra lui însuşi, vrând să se dea o imagine cât mai bună în pofida a tot ceea ce există în realitate. Pe facebook exişti dacă ai poze luminoase, poze în care într-adevăr eşti cineva. Şi pentru că toţi îşi pun poze din cele mai frumoase, mai plăcute, ai senzaţia că toţi sunt fericiţi, deşi dacă îţi analizezi puţin viaţa, îţi dai seama că nu este chiar ok. Şi încet, încet se instalează depresia. E o evidenţă faptul că tot mai mulţi sunt atenţi asupra imaginii.

Smerenia nu are loc în societatea spectacolului

Fiind la Paris, la Louvre, am surprins ceva ciudat: oamenii mai mult îşi fac poze cu exponatele decât să privească, să urmărească exponatele. Paradoxal, nici măcar nu stau cu faţa către ele, ci stau cu faţa la aparatul foto. Exponatul este făcut pentru a fi fotografiat în planul doi, mărturisind pentru mine că am fost acolo.

Îmi aduc aminte că, atunci când cineva întors din Franţa a fost întrebat cum a fost, a răspuns nevinovat: „Nu ştiu, n-am developat încă filmul“. Personal cred în arta fotografică, dar să ajungi să faci tot timpul poze şi filme în loc să te bucuri de ceea ce se descoperă în faţa ta nu e în regulă. Am ratat momentul şi nu o să-l regăsesc nici în reflecţie mai târziu. Pentru că nu am fost atenţi când ceva frumos ne-a ieşit în cale. Pierdem un moment în care ar trebui să câştigăm ceva din această lectură contemplativă, reflexivă, duhovnicească a naturii, a artei sau a ceea ce vine în faţa noastră. Dumnezeu în fiecare moment al vieţii noastre vrea să ne ofere ceva, să ne înveţe, să ne spună ceva.

Îmi aduc aminte de o povestire din Pateric. Sfântul Macarie vrând să intre într-o cetate s-a rugat mai întâi să primească folos duhovnicesc din vizitarea ei. Intrând, a văzut o femeie desfrânată care se uita la el cu neruşinare. Atunci sfântul i-a zis: „Nu îţi este ruşine să mă priveşti astfel?“ „Nu, a răspuns femeia. Pentru că tu ai fost luat din pământ şi în pământ trebuie să te uiţi, iar eu, pentru că am fost luată din coasta bărbatului, la bărbat trebuie să mă uit“. Iar sfântul a mulţumit lui Dumnezeu pentru lecţia dată de această desfrânată.

Societatea spectacolului e şi societatea slavei deşarte, a mândriei, unde capeţi o conştiinţă de sine hiperbolizată. Tu de fapt nu eşti acela care ajungi să crezi că eşti. Mulţi oameni trăiesc de parcă ar fi pe altă lume. Părintele Dumitru Stăniloae spunea că omul smerit este cel mai realist om. El ştie cine este, îşi cunoaşte condiţia, poziţia în univers şi cunoscând-o primeşte harul lui Dumnezeu şi se ridică deasupra condiţiei sale. Nu putem transgresa propria condiţie dacă nu câştigăm smerenia. În afara smereniei, cu părerea de sine şi imaginea de sine, trăim într-o lume falsă în care ne complacem.

Cine nu pleacă în viaţă asumându-şi crucea va suferi foarte mult

Cultura divertismentului are un efect imediat, care îţi dă sentimentul de uşurătate. Totul trebuie să fie uşor, să fie primit în mod firesc. Nimeni nu mai vrea să facă efort pentru a dobândi ceva cu adevărat bun. În realitate însă, viaţa, în sine, este o sumă de încercări. Nu putem răzbi dacă nu vom trece prin greutăţi, dacă nu vom sacrifica, oricât ar cosmeticiza media societatea în care trăim. Într-o societate tradiţională, viaţa era grea, o viaţă de cruce, dar era simplă şi frumoasă. Astăzi a ajuns mult mai confortabilă, dar s-a complicat în alte direcţii. Nu trebuie să uităm că viaţa nu este o distracţie, ci în mod esenţial o cruce. Cine nu pleacă în viaţă asumându-şi crucea va suferi foarte mult psihologic. O viaţă de răsfăţ nu ia în seamă crucea. Trebuie să reînvăţăm că nu ni se datorează totul. În viaţa tradiţională, pentru tot ceea ce primeai trebuia să rogi şi să mulţumeşti cuiva. Modernitatea a respins aceste lucruri, considerând că tot ce primim ni se cuvine de drept. Când rogi pe cineva pentru un lucru, înveţi că ceea ce ai primit e un dar care nu ţi se cuvine în mod automat, iar când mulţumeşti, consolidezi relaţia între primitor şi dăruitor.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!