Viaţa oamenilor celebri, în renovare

Pentru că până în prezent ne-aţi însoţit prin Capitală, vizitând împreună locurile unde au trăit mari oameni ai ţării noastre, de această dată vă invităm să ne fiţi alături într-o călătorie mai puţin plăcută, căci se va dovedi a fi frustrantă. Dacă nu cumva chiar enervantă.

Un muzeu, în mintea unui om obişnuit, e o poartă spre o lume în care păşeşte cu evlavie, spre a cunoaşte o fărâmă din viaţa oamenilor care au făurit istorie şi ne-au servit drept modele. O casă memorială, care oferă privirii şi sufletului peniţa unui scriitor, trusa de machiaj a unui mare actor, vioara unui compozitor, este, tot în mintea unui om obişnuit, parte a neamului nostru şi de aceea ar trebui cunoscută şi văzută de cât mai mulţi.

Am zice că sunt lucruri de la sine înţelese cele de mai sus şi că ţin de bunul-simţ, căci o naţie fără trecut nu există. Se pare însă că doar omul obişnuit le percepe astfel, fiindcă mai toţi cei care ar trebui să conserve aceste valori sunt indiferenţi. Am folosit cuvântul "a conserva"? Da, în unele cazuri, termenul ar fi corect dacă acele case memoriale închise de nu se ştie când şi care vor fi redeschise, iar nu se ştie când, ar fi învelite într-un nor de cenuşă, ca la Pompei. De fapt, poate că ar fi mai bine aşa, chiar s-ar conserva. Pentru că dacă într-o casă memorială cu circuit deschis Corneliu Lupeş, coordonatorul muzeelor care aparţin de Muzeul Naţional al Literaturii Române, face reuniuni în trei la masa din sufragerie a lui Minulescu, invitaţii stând pe scaunele lui Minulescu şi frecându-şi coatele de masa lui Minulescu, atunci nu vrem să ne imaginăm cam ce s-ar putea întâmpla cu obiectele de valoare din casele memoriale închise pentru o aşa-zisă renovare.

Marţea de vei porni, spor nu va fi

Pornim la drum într-o zi de marţi, ziua când se deschid muzeele. Ajunşi în piaţa Dorobanţi, ţinem drept, spre Floreasca, iar după câteva minute, ajutaţi de plăcuţa ce poartă numele casei memoriale pe care ne-am propus s-o vizităm - George Călinescu (1899-1965) - facem dreapta pe străduţa cu pricina. Tot ocolind maşinile de pe trotuar, cât pe ce să trecem de numărul 53, unde se află căsuţa criticului literar. Nici nu-i de mirare, e total umbrită de o clădire maronie, "o capodoperă" contemporană ce găzduieşte birouri. Diminutivul e potrivit, e chiar o căsuţă, şi avem impresia că mai mare e curtea cu sculpturi. Tot mai mare, de fapt mai vizibil, pare a fi numărul de pe gard decât plăcuţa pe care scrie: "Academia Română. Casa memorială George Călinescu". Fotografiem, ne îndepărtăm, ne apropiem, şi, când să punem mâna pe clanţa porţii, un bodyguard apare pe potecuţă. Salutăm şi ne exprimăm dorinţa de a vizita muzeul. Deja suntem nerăbdători, fiindcă e 10:05, cu cinci minute peste ora la care, în principiu, se deschid muzeele, deşi pe poarta acestuia nu e nici un orar. Şi aflăm şi de ce nu e: pentru că muzeul e închis pentru renovare. Ne uităm la căsuţă, nouă ni se pare că e deja renovată, dar poate că e ca în cazul străzilor bucureştene, înainte arată mai bine ca după. În fine, se schimbă instalaţiile electrice, ceva de genul acesta. Deci, ca în cazul străzilor, întâi se asfaltează şi apoi se fac şanţuri pentru canalizare! Şi de când se întâmplă lucrul acesta? Pentru că noi am sunat prin februarie şi ni s-a spus că e deschis muzeul… Păi, e închis de la jumătatea lui ianuarie. Şi durează? O, nu se ştie cât durează. Dar dacă venim cu cineva de la Academie îl putem vizita. O, nu, mulţumim, noi vrem să-l vizităm aşa cum suntem noi, oameni obişnuiţi.

Scrinul negru rămâne închis

Cu tristeţe, ca atunci când din faţă dispare o prăjitură, ne uităm peste gard. Cine ştie când vom putea vedea scrinul negru pe care Călinescu l-a cumpărat dintr-un talcioc şi în care a găsit arhiva unei familii… Pianul, mobila stil Empire, covoarele orientale, tablourile semnate de Luchian, Ciucurencu, Andreescu, Pallady, Iser, Gheorghe Petraşcu… Obiectele personale, manuscrisele, fotografiile, icoanele pe sticlă. De aici nu zărim nici măcar bustul lui Călinescu, ci doar cele câteva sculpturi risipite prin curte. Autorul monumentalei, dar totodată şi controversatei "Istorii a literaturii române", scriitorul, publicistul, academicianul George Călinescu rămâne, pentru mulţi dintre noi, închis ca un scrin, un nume celebru pe cărţi, plăcuţe de stradă, de casă memorială sau de Institut de Istorie şi Teorie Literară (din 1965, anul morţii istoricului literar). Viaţa sa este în renovare.

Revoluţia din 1848 nu a ajuns şi la Domniţa Anastasia

Din păcate, tot în renovare este şi viaţa pictorului Gheorghe Tattarescu (1820-1894), între pereţii clădirii de început de secol al XIX-lea, de pe strada Domniţa Anastasia, ceva mai jos de strada Eforie, unde se află Poliţia Capitalei. Lângă o covrigărie ce are în trei minute mai mulţi clienţi decât ar avea vecina ei într-un an, de ar fi deschisă, Casa memorială (muzeu din 1951) e cvasiferecată de o poartă ruginită. Doar zidurile-şi mărturisesc celebritatea: în 1855, devin proprietatea pionierului neoclasicismului în pictura românească, a cofondatorului, alături de Theodor Aman, în 1864, a Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti, a celui datorită căruia au fost pictate, în 40 de ani, peste 50 de biserici în Bucureşti - printre care şi Biserica "Sfântul Spiridon" - şi Iaşi (Mitropolia din Iaşi). Participant la Revoluţia din 1848, ne va dărui "Deşteptarea României", "Nemesis sau arta răzbunării", portretul lui Nicolae Bălcescu, dar putem vedea originalele deoarece sunt pe pereţii casei aflate în renovare de câţiva ani. Plafonul pictat de care am auzit rămâne şi el ascuns privirii şi dincolo de poarta ruginită, în gangul sub formă de arc, ce ne-ar duce spre o curte interioară unde zărim, pe un scaun, un domn care lustruieşte ceva ce pare a fi o sculptură din lemn, sau poate chiar sculptează, nu ştim şi nici nu vom şti, căci facem doar câţiva paşi. Galeria din lemn, cu geamlâc, pare dintr-odată îndepărtată, fiindcă în faţă ne apare prezentul - un poliţist de la poliţia locală, încruntat şi agresiv, ne porunceşte, aproape flancându-ne, nu care cumva să mai facem un pas: "Muzeul nu se vizitează, e închis pentru renovare de vreo doi ani, nu ştiu când se deschide. Duceţi-vă şi vizitaţi alte muzee!". Degeaba încercăm să mai aruncăm o privire peste umăru-i, fiindcă privirea-i dură ne ţinutuie şi instinctul de conservare funcţionează: facem stânga-mprejur.

De pe trotuar ne mai uităm o dată la clădirea pe care pictorul a renovat-o acum 150 de ani, transformându-i etajul I şi decorându-i faţada în stil clasic. Au durat decenii, sperăm să nu mai dureze câteva decenii, până va fi renovată iarăşi. Rămânem buimaci, pe loc. Într-o jumătate de zi am dat de două porţi închise. Ceva mai încolo e Muzeul "Theodor Aman", al cofondatorului şcolii frumoase de arte. Ştim însă că şi acesta e închis de vreo doi ani cel puţin pentru renovare. "Duceţi-vă şi vizitaţi alte muzee!". Bun, unde?