Religie şi ştiinţă
Viaţa spirituală şi provocările utilitarismului

Viaţa spirituală şi provocările utilitarismului

Marta Grădinaru, 03 Martie 2012

Şomaj, egocentrism, depresie. Cele trei concepte descriu profilul omului contemporan care se vede singur şi neputincios în confruntarea cu societatea, dar mai ales cu sinele. În lucrarea sa - Fericirea paradoxală - eseu asupra societăţii de hiperconsum, sociologul francez Gilles Lipovetsky problematizează optica consumatorului de astăzi: "Consumul pentru sine a înlocuit consumul pentru celălalt", ca o accentuare a individualismului, unde lucrurile sunt percepute în perspectiva utilităţii care generează autosuficienţă şi mobilitate.

Omul îşi achiziţionează anumite bunuri pentru funcţionalitatea lor, considerând că are nevoie de acele bunuri. În ultima vreme, psihosociologii au constatat că omul nu se mai raportează la produse pentru o comparaţie cu celălalt, ci preferă un consum pentru sine, ceea ce înseamnă o importantă schimbare de valori. Cu alte cuvinte, onoarea este substituită de confort, iar comparaţia de autosuficienţă şi comoditate. Pe de altă parte, rata crescută a şomajului generează o altă frustrare generalizată, respectiv sentimentul inutilităţii şi, implicit, pierderea sau, mai concret, neconştientizarea sensului existenţial. Superficialitatea în relaţiile cu ceilalţi, dar şi ataşarea excesivă, poate inconştientă, faţă de materie, de trebuinţele presupus necesare, determină o raportare greşită în relaţiile interumane şi faţă de sine. Omul ajunge să se identifice, involuntar, cu obiectele pe care le posedă. Devine omul care "are", care "vrea", dar eşuează în dimensiunea corespunzătoare lui "este". Şi astfel ajunge să-şi piardă sensul pentru că uită care este cauza lui.

Din nefericire, omul contemporan păstrează în sânge moştenirea iluministă a unui raţionalism lipsit de spirit, iar acest sânge alimentează inima şi creierul. Poate şi de aceea s-a atins o rată crescută a depresiei; oamenii se îmbolnăvesc tot mai mult de boli nervoase, pentru că, devenind autosuficienţi, nu mai ştim cum să gestionăm situaţiile critice şi omitem existenţa lui Dumnezeu. Iar toate acestea se trag dintr-o anumită dualitate lăuntrică, dintr-un conflict aprins între dispoziţiile interioare şi trup, căci "duhul este osârduitor, dar trupul neputincios" (Mc. 14, 38). Duhul doreşte, în chip natural, după Dumnezeu, iar trupul se pleacă şi trudeşte în cele cu care noi înşine ne-am obişnuit mintea. Hrana spirituală a minţii devine locul de odihnă pentru trup. "Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga vouă!" (Mt. 6, 33). Dacă nu ne hrănim adecvat sufletul, nu mai trăim în mod integral, ci pur trupesc, iar sufletul riscă să moară.

Liberul arbitru - între afirmarea personalităţii şi integritate duhovnicească

Lipovetsky preciza că "epoca noastră este martora individualizării eşecului social, toate anchetele arătând că şomajul obsedează în mare măsură orizontul individual, repunând în chestiune identitatea personală şi socială. Astfel, în inima planetei "Bunăstare" creşte sentimentul inutilităţii în lume, de a fi "folosit", apoi "aruncat", de a fi eşuat în toate"1.

Însă care este sursa din care descinde sentimentul inutilităţii, cu atât mai mult cu cât se corelează direct şi exclusiv cu bunăstarea economică? Una dintre cele mai rezonabile explicaţii o conferă Max Weber în celebra sa operă "Etica protestantă şi spiritul capitalismului", gândită de autor ca o sinergie între practica religioasă şi comportamentul economic. Weber pleacă de la premisa că numai o religie raţionalistă este singura capabilă să se interfereze armonios cu viaţa cotidiană a omului şi bunăstarea promovată de un capitalism autentic. După reforma protestantă, omul se situează mai degrabă în faţa teoriei predestinării, pe de-o parte, şi a incertitudinii vizavi de propria mântuire, de celălaltă parte. Se simţea acut nevoia de a căuta un substitut al Spovedaniei.

S-ar putea spune că mentorii Reformei l-au identificat în cultivarea "încrederii în sine" (în detrimentul lucrării harului) şi a vocaţiei economice. Totodată, Weber considera munca "singura apărare împotriva tentaţiilor, a îndoielilor"2. Astfel, conform eticii protestante, o stimă de sine precară constituia expresia necredinţei şi presupunea damnarea veşnică a persoanei în cauză.

O asemenea conduită a condus la creşterea productivităţii în domeniul economic, întrucât vocaţia profesională a fiecăruia, asumată deplin şi cu responsabilitate, garanta mântuirea, după cum afirmau noile precepte ale reformei. Însă putem observa că mentalitatea raţionalistă a credinţei novatoare a încurajat, în timp şi în subsidiar, egocentrismul ca un alter ego al autoafirmării şi încrederii excesive în puterile personale, trăsături definitorii ale capitalismului. În acest sens, putem observa cel puţin o semnificativă lacună a raţionalismului iluminist, respectiv neştiinţa, principalul blocaj.

S-ar putea găsi, în situaţia aceasta socioculturală, un tablou clinic frecvent întâlnit în suferinţele omeneşti.

O comparaţie foarte plastică şi la îndemână ar putea fi infarctul miocardic, care constă în obstrucţia parţială sau totală a arterei coronare prin formarea unui tromb (cheag de sânge) pe o placă de aterom (depunere de colesterol în peretele vascular).

În aceste condiţii, irigarea inimii nu se mai realizează până la capăt, astfel încât o parte din celulele miocardului, în absenţa oxigenului, mor şi eliberează enzimele lor cardiace. Aceste enzime determină distrugerea ţesutului, adică necroza acelei părţi din miocard la care sângele nu mai poate ajunge ca să o vascularizeze. Pentru a îndepărta trombul, se recurge la cateterismul cardiac, procedură medicală care depistează printr-o investigaţie imagistică localizarea obstrucţiei, iar ulterior urmează a se decide asupra modului de tratare a arterei afectate fie prin angioplastie, fie prin chirurgie pe cord.

Aşadar, scopul tratamentului intervenţional îl reprezintă dezobstrucţia arterei cât mai rapid, astfel încât sângele să-şi reia circuitul normal. Aşadar pentru înlăturarea blocajului, a neştiinţei, se cuvine să preferăm adevărul în locul confortabilei minciuni care ne alimentează egoul.

Dezamăgirea - cale a cunoaşterii de sine

Şomajul îi scade omului stima de sine şi, implicit, încrederea în sine. Dezamăgit, consumatorul de altădată conştientizează şi exploatează doar partea negativă a eşecului: aflat într-o permanentă autodesconsiderare, se afundă într-o stare de frustrare care poate degenera în boli psihice, tocmai din cauza unei lipse de tact în gestionarea conflictului interior. Astfel, psihicul intră pe făgaşul pasivităţii, iar vivacitatea înconjurătoare nu îi mai trezeşte cu uşurinţă interesul şi entuziasmul. Care ar fi totuşi latura pozitivă a dezamăgirii? Venirea în fire (statutul dintru început la care am fost chemaţi să fim), întru adevăr şi ieşirea din înşelătoarea ademenire a materiei, concretul care pare atât de sigur şi stabil, adică ceea ce cade sub incidenţa simţurilor, dar în perspectiva pervertită, deformată şi diformă. Experienţa senzorială la care ne îndeamnă hiperconsumul de astăzi este aceea de a trăi intens clipa, dar cu precizarea că, din perspectiva spirituală, simţurile noastre sunt date pentru o explorare a profunzimilor lumii, în sensul unei cunoaşteri transcendentale, metafizice.

Faptul că ne limităm la plăceri arhetipale, specifice trendului contemporan, reduce fiinţa noastră la nivelul unei existenţe sensibile. Cel care-şi pune nădejdea totalmente în sine sau în planul lumii sensibile, în raţiunea omenească, pierde dimensiunea spirituală a vieţii: "Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire. Ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pământ. În ziua aceea vor pieri toate gândurile lor" (Ps. 145, 3-4). În cuprinsul lumii sensibile, existenţa nu poate evita limitările ei intrinsece. Toate reuşitele personale par să se poată fundamenta pe principiul imanenţei, putând să sprijine un anumit caracter de sine stătător al vieţii. Omul căzut în păcat se situează, în miezul exerciţiului libertăţii, în faţa posibilităţii de a alege, de a discerne între ceea ce este şi ceea ce pare a fi. Prin ascultare - postul de a nu mânca un anume fruct, protopărinţii şi-ar fi desăvârşit cunoaşterea, căci nu erau suficient de maturizaţi ca să cuprindă tainele dumnezeieşti. Aparenta atotştiinţă pare mai seducătoare pentru om decât dreapta cuviinţă şi mulţumirea adusă lui Dumnezeu pentru tot ceea ce a primit.

În stare de egoism, energia se risipeşte într-un circuit închis, în timp ce dialogul, comuniunea, este cea care îl alimentează pe om. Omul nu se poate mărturisi pe sine însuşi. Cel puţin un altul trebuie să dea mărturie despre el. Omul contemporan s-a obişnuit să-şi însuşească meritele, dar îi este mai greu să-şi asume şi eşecurile, preocupat să se afirme pe sine şi trăind iluzia atotcunoscătorului şi a celui autodeterminat, guvernat de propria lui raţiune.

Spiritualitatea creştină însă dezvăluie o valenţă ascunsă a raţiunii. Sfântul Antonie cel Mare scrie că "oamenii se socotesc raţionali. Însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ceea ce este binele şi ceea ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului; iar toate acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească oameni raţionali"5.

Demnitatea constă, aşadar, în starea de permanentă recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Dacă privim împrejur, observăm că fiecare faptură este importantă, îşi are rostul în faţa lui Dumnezeu, tocmai pentru că El le-a creat din dragoste, nu din necesitate. Prin aceasta se vede că principiul creator nu e utilitatea, ci dragostea, care este totodată şi un reper în judecata omului şi a lumii. Iar dacă nu percepem calităţile personale, mai mult sau mai puţin explorate spre cunoaştere, creştere şi împreună-părtăşire ca daruri dumnezeieşti, riscăm să rămânem într-o continuă stare de nelinişte şi nesiguranţă. Părintele Dumitru Stăniloae observa, cel mai probabil chiar din experienţa sa, că "omul pe de-o parte creşte în virtute, pe de-alta se micşorează, împuţinându-i-se egoismul; pe de o parte, virtutea îi aduce bucurie, pe de altă parte, încercare. Când e primejdie să se mândrească pentru virtute, vin încercări, când e primejdie să deznădăjduiască, vine bucuria".

Pierderea locului de muncă - o cauză frecventă a depresiei

Un studiu recent, dat publicităţii în 2011, a demonstrat relaţia strânsă dintre pierderea locului de muncă şi rata creşterii depresiei. Dintr-un eşantion de 629 de persoane, 29% erau şomeri, 32% depresivi, iar din totalul şomerilor, 41% sufereau de depresie. Astfel s-a constatat că persoanele care şi-au pierdut locul de muncă sunt mai predispuse la depresie, la anxietate sau la boli nervoase, fapt ce afectează starea de sănătate fizică, siguranţa familiei şi stabilitatea generală a societăţii3. Studii mai vechi, elaborate în 1994, atenţionează că nu doar şomerii prezintă un risc crescut pentru contractarea unei depresii, dar, în egală măsură, şi angajaţii care trăiesc cu sentimentul instabilităţii pe piaţa muncii. În completarea acestor date vine o cercetare susţinută de Institutul Naţional de Boli Mentale din Anglia, care indică faptul că stima de sine, recunoaşterea socială, indicatori importanţi ai sănătăţii mentale, tind să fie semnificativ afectate de tendinţele economice şi culturale curente. Explicaţia este următoarea: starea de sănătate socială o reprezintă implicarea cetăţenilor în activităţile comunitare, ceea ce presupune recunoaşterea statutului. Dimpotrivă, rata crescută a şomajului intensifică diferitele forme ale frustrărilor predominante: deconsideraţie, sentimentul inutilităţii, eşecul profesional şi personal. Rutherford confirmă demonstraţia curentului sociocultural, cu menţiunea că statutul "individului" îl exprimă consumul personal. De aceea, pierderea locului de muncă, care implică o reducere a consumului în funcţie de posibilităţi şi necesităţi, este însoţită de boli ale sistemului nervos, tensiuni psihice acute, ulterior cronicizate4. Cu alte cuvinte, banii înseamnă consum şi putere; din contră, şomajul presupune anularea personalităţii, şi astfel pierderea identităţii. Toate acestea, desigur, în baza unei societăţi care a cultivat încrederea în sine, în sensul extrem, unde se omit prezenţa lui Dumnezeu, bucuria comuniunii şi recunoaşterea propriilor limite.

note:

1 Gilles Lipovetsky, Fericirea paradoxală - eseu asupra societăţii de hiperconsum, Ed. Polirom, Iaşi, 2009, p. 146.

2 Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.

3 http://www.thepermanentejournal.org/component/content/article/43-original-research-and-contributions/483-spine-surgery.html

4 http://www.euro. who. int/__data/assets/pdf_file/0012/100821/E92227.pdf

5 Filocalia, vol. 1, Ed Humanitas, Bucureşti, p. 9.

Rubrica "Lumina cunoştinţei. Religia, filosofia şi ştiinţele în dialog" este realizată cu sprijinul Fundaţiei "John Templeton" din SUA, în cadrul unui proiect desfăşurat de Universitatea "Al. I. Cuza" Iaşi şi Universitatea Bucureşti, în cooperare cu Patriarhia Română.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!