Biserică şi societate
Viaţa tradusă în limbajul simţurilor

Viaţa tradusă în limbajul simţurilor

Andreea Hefco, 09 Aprilie 2013

Unul dintre modurile în care dobândim cunoaşterea este cel în care realitatea se traduce în concepte pe care le înţelegem. Dar toţi, mai devreme sau mai târziu, sau numai atunci când ne punem întrebarea, acceptăm că acest mod de cunoaştere nu este unicul şi că este incomplet. Se pare că simţurile ne comunică într-un limbaj care este superior gândurilor noastre. Dar pentru asta e nevoie să ne întoarcem altfel spre ele, în ele.

De exemplu, ascultând curgerea unui râu, dacă rămânem în ascultare, ceva ce este în spatele zgomotului, în curgere, devine cunoscut. Dacă mirosim un trandafir şi oprim sau trecem peste etichetarea de recunoaştere a minţii (care ne comunică imediat un concept de tipul „ce parfum frumos“) şi rămânem doar în a mirosi, stăm în miros, vom descoperi încă un parfum, care e un înţeles grăitor în sine. Dacă suntem prezenţi când mestecăm ceva, trecând de ideea că este doar o banală felie de măr, o lume de noi arome ni se poate revela. Aţi închis vreodată ochii şi aţi stat doar în a simţi atingerea vântului pe piele? Aţi fost la fel după această experienţă?

O identificare care creează confuzie

În asta constă misterul acelor persoane - stranii pentru omul zilelor noastre (pentru care a face mult şi repede este o calitate apreciată) - ce pot să privească o piatră, un fir de iarbă sau cerul, un timp aproape fără timp. Şi să fie în pace şi în bucurie în timpul acestei acţiuni fără acţiune. Dar pentru aceasta să învăţăm să rămânem! Să ne oprim pentru a putea rămâne, deşi rămânerea depăşeşte oprirea. Numai rămânând într-un moment putem acorda ceva din noi la perceperea unui alt înţeles care ne vorbeşte. Aşa învăţăm să ascultăm profunzimea. Se simte ca şi cum o perdea grea se ridică şi încet sau dintr-odată ne simţim diferit. Pentru că, veţi înţelege, scopul acestei arte suntem de fapt noi înşine.

Primul pas e să fim acolo. Să fim. Prezenţi. Simţiţi starea de a fi ca ceva extrem de preţios? O avem toţi. De ce nu suntem inundaţi de bucurie că suntem? O explicaţie posibilă e pentru că o confundăm cu ceva ce ea nu este. Ne identificăm cu ceea ce urmează după „eu sunt“ şi considerăm acele atribute ca fiind cele mai importante. Eu sunt femeie, mamă, profesoară, fiica cuiva, tristă, corpul meu etc. Această identificare dă o stare de siguranţă şi stabilitate prin care ni se pare că ne-am descoperit, ne ştim. Dar în realitate creează confuzie. Ce punem după „eu sunt“ are mai puţină greutate decât pare. De asta perioadele de criză sunt utile, pentru că în schimbările rapide ni se dezvăluie transformarea şi instabilitatea a ceea ce credem că suntem. Această schimbare rapidă ne poate împinge să căutăm în profunzime pentru a descoperi ce este neschimbabil, care sunt adevărurile ultime ale acestei lumi. Şi inevitabil vine momentul în care nici o filozofie sau studiu psihologic nu ne poate ajuta, pentru că acestea se referă la om în general, şi nu la cel care suntem în acest moment. Numai noi putem descoperi ceea ce suntem. Cum? Fiind.

Când „rămânem“ în ceva, avem o anumită reverenţă

Al doilea pas este postura. Aţi auzit probabil de ceremonia japoneză a preparării ceaiului sau poate de arta trasului cu arcul. Aici scopul nu este atingerea ţintei, ci modul în care se realizează întreg procesul. Această atitudine este postura. Important pentru cel care practică este de a însuşi execuţia, în aşa fel încât totul să fie o curgere. Să fie ceea ce face. Să ajungă la clipa în care omul, arcul, săgeata şi ţinta sunt una. Cuvintele folosite pentru a descrie această artă sunt „demnitate“ şi „ceremonie“, pentru că fiecare mişcare, fiecare aspect implică posturi demne, armonioase, graţioase. Ca un ritual, dar unul care nu poate fi predat, ci cucerit, pentru că se dezvăluie celui care îl caută. Deci, când „rămânem“ în ceva, cum am spus la începutul articolului, avem o anumită reverenţă naturală, care este o stare de a fi. Exemple sunt în jurul nostru, cunoscute sau ascunse privirii, în care muzicianul devine una cu instrumentul şi cântecul său, sculptorul e una cu piatra şi cu opera sa, dansatorul este chiar dansul sau rugătorul este rugăciunea sa.

Alt pas e practica constantă, deşi atunci când ajungem, simţim ce trăim ca fiind un mare dar, şi nu un rezultat al exerciţiului, fără ca asta să anuleze necesitatea practicii.

Ca într-o reţetă pentru suflet, alt ingredient necesar este răbdarea. „Ce înseamnă răbdarea? Înseamnă să te uiţi la ghimpe şi să vezi trandafirul, să priveşti noaptea şi să vezi revărsatul de ziuă. Nerăbdarea înseamnă să ai vederea atât de slabă, încât să nu fii în stare să zăreşti dezlegarea. Cei ce-L iubesc pe Dumnezeu nu-şi pierd niciodată răbdarea, fiindcă ştiu că e nevoie de timp pentru ca secera să se preschimbe în luna plină.“ (E. Shafak)

Deşi am scris paşi, în realitate e o curgere, care vine de la sine, firesc, şi ne găseşte dacă o căutăm.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!