Vindecarea aproapelui prin rugăciunea altora

Duminica a IV-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului)

Rugaţi-vă unii pentru alţii“ (Iacob 5, 16)

Sfânta Scriptură ţine în ma­re cinste rugăciunea. Pe fiecare pa­gină vorbeşte despre puterea şi roadele rugăciunii. În ru­gă­ciu­ne se înfăptuieşte legătura o­mului credincios cu Dum­nezeu. Pentru omul care se află în starea de rugăciune, Dum­nezeu nu mai este numai o te­mă de gândire, ci o realitate pre­zentă în faţa lui. În mo­men­t­e­le de rugăciune creştinul nu es­te singur, chiar dacă nu e în le­gătură cu nimeni dintre oameni, ci vorbeşte cu Dumnezeu, mai bine zis este în dialog cu Dum­nezeu, întrucât nu numai el vorbeşte către Dumnezeu, ci şi Dumnezeu vorbeşte către el, răs­punzând cu făgăduinţele, cu a­sigurările şi cu mângâierile Lui la cererile celui ce se roagă, la grijile şi la durerile acestuia.

De aceea, din rugăciune îi vine celui ce se roagă liniştire, răb­dare, nădejde şi înseninare, ori­care ar fi necazurile care îl în­văluie; îi vine răbdare în a su­por­­ta greutăţile şi putere de a s­tă­rui în efortul pentru învin­ge­­rea lor. Prin rugăciune, pute­rea lui Dumnezeu se comunică o­mului care se află în convorbi­re cu El.

De cele mai multe ori omul cre­dincios nu se roagă numai pen­tru sine, ci şi pentru alţii. Chiar şi atunci când se roagă pen­tru sine, se roagă să fie fo­lo­­sitor altora. La rândul ei, gri­ja pentru alţii în rugăciunea lui, dragostea de alţii, dă un plus de putere celui ce se roagă, fa­ce ca rugăciunea lui să fie şi mai caldă.

Despre puterea deosebită a ru­găciunii făcute pentru alţii a­min­tim cuvintele pline de un bo­­gat şi adevărat conţinut ale Sfân­­tului Apostol Iacob, cu­prin­se în epistola sa: „Rugaţi-vă u­nul pentru altul, ca să vă vin­de­caţi, că multă putere are ru­gă­ciunea dreptului în lucrarea ei“ (Iacob 5, 16).

Dumnezeu, Care a creat şi sus­ţine prin suflet viaţa şi orga­ni­­zarea trupului, Îşi comunică pu­terea întăritoare şi susţină­toa­re a sufletului şi prin acesta pu­terea de susţinere şi de re­fa­ce­re a organizării echilibrate a tru­pului, prin firul rugăciunii. Prin acest fir se înfăptuieşte tran­sfuzia de putere de la Dum­nezeu la sufletul şi trupul nos­tru. Dumnezeu poate aduce ast­fel prin rugăciune o în­drep­ta­re sau o întărire în starea tul­burată sau slăbită a trupului, făcând ca substanţele infu­za­te în el ca medicamente să se în­cadreze deplin în organismul tru­pului şi să-i refacă echilibrul tulburat, sau să restabi­leas­că acest echilibru chiar şi a­tunci când substanţele medi­ca­le infuzate se dovedesc fără e­fect. De câte ori nu ne spun me­dicii: trebuie să-ţi menţii cu­ra­­jul, trebuie să fii optimist, să ai încredere, trebuie să te fe­reşti de supărări, nu te lăsa de­pri­mat de insuccese, de piedicile ce ţi se pun de către cei ce nu-ţi vor binele, de durata bolii! Fă­ră aceasta, medicamentele nu-ţi pot fi de mare folos.

Dar când poate câştiga cre­din­­ciosul mai multă încredere, de­cât atunci când simte prin ru­găciune că este în comuniu­ne cu Dumnezeu? Sfântul A­pos­­tol Iacob spune direct că prin rugăciune nu ne vindecăm nu­mai pe noi înşine, ci şi unii pe alţii. Aceasta pentru că ru­gă­ciunea făcută pentru alţii, când este însufleţită de o mare gri­jă iubitoare faţă de ei, este mai puternică decât rugă­ciu­nea pentru noi înşine. Rugă­ciu­nea aceasta este plină de forţă şi de efect, spune Sfântul Apos­tol Iacob. Dacă rugăciunea în ge­neral nu este o simplă în­şi­ra­re de cuvinte, ci e plină de pu­te­r­e, cu atât mai mult ru­gă­ciu­nea pentru alţii poartă în ea pu­tere, poartă puterea fiinţei noas­tre, mobilizată şi sporită de puterea lui Dumnezeu, spre cei pentru care o facem.

Gândul şi cuvântul nostru bun îndreptate spre altul îi duc a­celuia putere, căci noi nu suntem separaţi unul de altul în pla­nul nevăzut, atunci când sun­tem legaţi prin iubire. Cu a­tât mai mult îi duc aceluia pu­te­­rea gândul şi cuvântul nostru, când sunt gând şi cuvânt de rugăciune, când îl prindem şi pe acela în legătura noastră cu Dumnezeu. Atunci, de la noi la el curge nu numai puterea fi­in­ţei noastre, ci şi puterea lui Dum­nezeu care e în noi prin ru­găciune.

În rugăciunile ce le facem u­nii pentru alţii nu ne unim numai cu Dumnezeu, ci şi unii cu al­ţii în Dumnezeu. Puterea lui Dum­nezeu circulă atunci în noi. Aşa circulă puterea lui Dum­nezeu în noi toţi care ne ru­găm împreună şi unii pentru al­ţii în vremea Sfintei Litur­ghii. Şi prin însuşi acest fapt ru­găciunea este o valoare şi o mân­gâiere prin ea însăşi. Este o bucurie şi o mângâiere să pu­tem zice unii către alţii ceea ce a spus Sfântul Apostol Pavel: „Sun­teţi în inimile noastre, ca îm­preună să murim şi împre­u­nă să trăim“ (2 Corinteni 7, 3). Pro­priu-zis, cei ce au pe alţii în ini­ma lor şi prin aceasta Îl au pe Dumnezeu Însuşi nu mai mor, sau chiar dacă mor, ei sunt vii în vecii vecilor. Şi a­ceas­ta este Biserica, ca unitate în Dumnezeu: prezenţa unora în inimile celorlalţi. Această u­ni­tate este înfăptuită şi trăită mai ales în rugăciunile unora pen­tru alţii.

Dă-ne, Doamne, duhul acestei rugăciuni în toată vremea, ca odată cu aceasta să avem u­ni­rea cu Tine şi cu ceilalţi, să a­vem viaţa care nu se sfârşeşte. Căci viaţa este una cu dra­gos­tea şi dragostea în veci nu pie­re. Dă-ne să Te lăudăm cu o gu­ră şi cu o inimă, adică în de­pli­na unitate a dragostei neîn­ce­­tate şi veşnice. Amin!

* (Predică) la Duminica a IV-a după Rusalii, în revista Gla­sul Bisericii (nr. 5-6, 1972, pp. 507-509).