An omagial
Vindecătorii trupeşti şi sufleteşti ai credincioşilor

Vindecătorii trupeşti şi sufleteşti ai credincioşilor

Adrian Agachi, 12 Decembrie 2012

Sfinţii Părinţi, fie că vorbim aici de Sfântul Ioan Gură de Aur, de Sfântul Vasile cel Mare sau de Sfântul Simeon Noul Teolog, au fost întotdeauna convinşi că lucrarea preoţească este incomparabil superioară celei medicale. Deşi analogia dintre vindecarea trupească şi cea sufletească a fost utilizată adesea în scrierile patristice, diferenţa dintre cele două era considerată foarte mare. Însă, în cursul istoriei Bisericii, a existat o categorie specială: a clericilor care profesau şi ca doctori.

Au existat multe exemple în istoria Bisericii de clerici (fie episcopi, preoţi sau diaconi) care au îndeplinit în paralel funcţia de medici. Cel mai faimos exemplu pe care îl avem în momentul de faţă este cel al Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca. Un alt exemplu faimos este cel al Sfântului Vasile cel Mare. El a fost unul dintre episcopii care a studiat în tinereţe nu doar materii precum retorica şi filosofia păgână, ci şi medicina. Este adevărat că nu avem nici o dovadă că ar fi profesat ca medic. Însă lucrarea sa filantropică bogată dedicată celor bolnavi şi celor săraci arată că preţuia foarte mult şi cunoştinţele medicale. Nu credem că este deplasată ipoteza conform căreia el ar fi finanţat prin intermediul donaţiilor o serie de medici pricepuţi care să ajute la alinarea suferinţelor celor bolnavi în cadrul Aşezământului Vasiliada. Teologul american Stanley Samuel Harakas ne mai pune în vedere alte două exemple de episcopi care îndeplineau şi funcţia de medici: "Doi astfel de oameni din perioada primară erau episcopi: Teodot, episcopul Laodiceii, care a participat la Primul Sinod Ecumenic, şi Zenobiu de Aegis din Cilicia, care a trăit sub împăratul Diocleţian şi care a participat de asemenea la Primul Sinod Ecumenic. Ultimul dintre aceştia a oferit îngrijire medicală gratuită celor bolnavi, fiind în acelaşi timp episcop. Deşi există anumite excepţii de la această regulă, se pare că majoritatea clericilor care erau şi medici au devenit astfel atunci când au fost hirotoniţi, ocupând deja în prealabil funcţia de doctori" (Health and Medicine in the Eastern Orthodox Tradition, The Crossroad Publishing Company, New York, 1990, p. 80). Îngrijirea medicală gratuită a devenit apanajul întregii Biserici, aşa cum am remarcat în ultimele două articole publicate în cadrul acestei secţiuni. Aşadar, unul dintre motivele care au condus la apropierea dintre Biserică şi medici în Antichitate a fost acela că au existat şi nişte clerici care au înţeles foarte bine importanţa slujirii medicale pentru ajutorarea semenilor aflaţi în suferinţă.

O inconsistenţă istorică

În pofida importanţei certe a dublei slujiri de cleric şi medic a existat şi un moment de sincopă în acest sens. Demetrios J. Constantelos afirmă într-un studiu interesant, citat şi de Stanley Harakas (op. cit., p. 80): "Patriarhul Lukas Chrysoberges (1157-1169/70) a emis o enciclică prin care a interzis diaconilor şi preoţilor care aveau studii medicale să practice medicina alături de îndatoririle lor pastorale şi a interzis totodată celorlalţi clerici să studieze şi să practice ulterior medicina. El a considerat că este nepotrivit pentru clerici să schimbe veşmintele liturgice cu cele medicale şi să se asocieze cu doctorii. În ciuda ordinului patriarhului, este greu de crezut că au existat doctori care au fost excluşi din rândurile clericilor" (Demetrios J. Constantelos, "Clerics and Secular Professions in the Byzantine Church", Byzantina, XIII ş1985ţ 1, p. 385). Această enciclică pare a fi un document inadecvat de la bun început, dar există anumite raţiuni care au stat la baza emiterii sale. În primul rând, aşa cum discutam în unele dintre materialele anterioare, profesia medicală nu a fost întotdeauna privită drept una nobilă. Unii medici aveau obiceiul de a extorca sume mari de bani de la bolnavi fără a avea şi priceperea necesară pentru a le vindeca suferinţa. Nu cunoaştem clerici-doctori care să fi procedat în acest fel. Nu există nici un document care să indice o caterisire a unui cleric-doctor care şi-ar fi încălcat jurământul medical sau care şi-ar fi neglijat slujirea liturgică. Cu toate acestea, există un motiv care poate fi considerat relativ raţional în această controversă. De la bun început, clericii au fost consideraţi ca având un statut aparte. Astfel, ei erau cei care erau hrăniţi de către Biserică. Nu era recomandat ca un preot să aibă şi o slujbă în paralel cu slujirea sa liturgică, astfel încât comunitatea să nu aibă de suferit din această cauză. Este adevărat că, în multe cazuri, parohiile erau foarte sărace, iar clericii se vedeau nevoiţi să muncească în paralel şi la munca de câmp sau, dacă erau în oraşe şi aveau studii, într-o funcţie administrativă. Însă observăm aici o separare tot mai clară între slujirea liturgică şi cea medicală. Remarcam într-un material anterior că spitalul a început să se separe de Biserică şi să îşi asume o independenţă în cursul secolului al XII-lea. Poate că această enciclică nu reprezintă nimic altceva decât o dovadă a acestei fricţiuni, care începuse să ia amploare în perioada respectivă.

Clericii-doctori în perioada modernă

Este cât se poate de clar că enciclica emisă de patriarhul Lukas Chrysoberges a rămas fără ecou la scurt timp de la emiterea ei. Clericii au continuat în anumite cazuri să ocupe totodată şi funcţia de doctori. În perioada modernă, aşa cum remarca Stanley S. Harakas, am avut mai multe exemple importante în acest sens: "Instituţia clericilor-medici a supravieţuit până în perioada modernă. Doi medici de frunte ai Greciei, atât înainte, cât şi după câştigarea independenţei acesteia de sub Imperiul otoman, şi anume Parthenios Petrakes şi Dionysios Pyrros, erau de asemenea preoţi. În 1812, Pyrros a întemeiat prima şcoală ştiinţifică din Atena şi a devenit primul preşedinte ale Societăţii Medicale din Grecia devenită independentă. Un exemplu contemporan este cel al Mitropolitului Antonie de Suroj, pe care l-am menţionat şi mai înainte şi care a îndeplinit funcţia de medic înainte de a fi hirotonit. În SUA există câţiva clerici-doctori risipiţi în multitudinea de jurisdicţii ortodoxe de aici, dar sunt departe de a reprezenta o categorie majoră în Biserica actuală" (op. cit., p. 80). Cu toate acestea, avem încă suficienţi clerici-doctori încât să nu fie nevoie să afirmăm că această categorie a dispărut cu desăvârşire. Tot Stanley Harakas reproduce un pasaj mişcător dintr-un roman american care rezumă foarte bine raţiunea celor care aleg aceste două slujiri foarte dificile, atât pe cea de preot, cât şi pe cea de medic: "Acum mult timp am simţit că trupul, mintea şi sufletul constituie entităţi separate, dar, în acelaşi timp, formează un întreg - precum Sfânta Treime. Fiecare dintre cele trei elemente este la fel de sfânt şi necesită o atenţie la fel de mare. Dacă unul dintre acestea este afectat sau bolnav, atunci şi celelalte sunt afectate şi, de vreme ce suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, fiecare element al nostru trebuie să fie cât mai sănătos posibil. (...) Aşadar, am decis că, dacă vreau să devin preot, atunci trebuie să ştiu la fel de multe despre trup şi despre minte pe cât de mult ştiu despre suflet" (William J. Lederer, I, Giorgos, W.W. Norton, New York, 1984, p. 28 apud Health and Medicine in the Eastern Orthodox Tradition..., pp. 80-81).


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!