Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Patristica „Vino să vorbim şi despre Rai...“

„Vino să vorbim şi despre Rai...“

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Patristica
Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 08 Iulie 2010

Ucenicii nu îşi depăşesc întotdeauna maeştrii. Deseori însă, se dovedesc utili cel puţin în determinarea amănuntelor din viaţa acestora, reuşind să ofere portrete credibile şi pline de viaţă. Acesta este şi cazul lui Nichita Stithatul, ucenicul Sfântului Simeon Noul Teolog. Nu a fost un ucenic pe măsura propriului părinte spiritual, lucru care era oricum dificil de îndeplinit, dar s-a dovedit un bun editor al operei acestuia şi un eficient polemist în disputa care a dus la separarea Bisericii Ortodoxe de cea Romano-Catolică.

Nu cunoaştem prea multe despre viaţa ucenicului Sfântului Simeon Noul Teolog. Nichita s-a rezumat să rămână în istorie doar un biograf eficient al maestrului său, fără a avea pretenţia de a se păstra şi pe sine drept un element important. Cu toate acestea, reputaţia sa ca părinte duhovnicesc şi teolog renumit i-a permis să aibă un dialog cu cardinalul catolic Humbert, dar nu a reuşit să îl determine pe acesta să renunţe la atitudinea sa agresivă. Din păcate, nu a avut vreo influenţă nici asupra patriarhului Constantinopolului, Mihail Kerularios. În schimb, ne-a oferit o serie de scrieri, precum şi o biografie detaliată a Sfântului Simeon Noul Teolog, pe care l-a considerat întotdeauna maestrul său. De asemenea, s-a ocupat de editarea corectă şi completă a scrierilor părintelui său spiritual, oferindu-ne astfel posibilitatea de a analiza extraordinara gândire şi experienţă a unuia dintre marii isihaşti ai istoriei. Părintele Stăniloae a reuşit, totuşi, să determine data de naştere a lui Nichita, aproximând-o în jurul anului 1005. Se pare că a trecut la cele veşnice în jurul anului 1092.

Entuziasm şi intelectualism

Deşi este prezentat drept un ucenic fidel şi conştiincios, Nichita nu a preluat şi stilul utilizat de părintele său duhovnicesc. Dacă Sfântul Simeon este mult mai direct şi plin de vervă în scrierile sale, Nichita demonstrează o aplecare spre sistematizare. Sfântul Simeon era mult mai bogat în experienţă duhovnicească, iar în stilul utilizat, imaginea directă, imediată, este cea mai frecventă, pe când Nichita preferă să îşi transforme propria operă într-un sistem puternic, cu o argumentaţie solidă. Cu toate acestea, nu găsim o abordare prea diferită a subiectelor. Părintele Stăniloae remarca de altfel: "Deosebirea e mai mult de exprimare decât de conţinut. Nichita foloseşte mai mult categoriile intelectuale, filosofice, pe când Sfântul Simeon e mai pastoral, mai predicatorial, mai direct în exprimarea trăirii sale. La Sfântul Simeon, simţirea e atât de puternică, încât ea se revarsă chiar în exprimare, pe când la Nichita e mai prelucrată în categorii intelectuale. Dar Nichita redă foarte fidel gândirea Sfântului Simeon, ca şi tradiţia părinţilor mai vechi, păstrată şi la Sfântul Simeon. Această tradiţie devenise un bun comun în teologia timpului său. Dar Nichita se resimte şi de preocupările şi controversele timpului său. Din acest punct de vedere, el ne oferă o imagine destul de fidelă a acelui timp" (Filocalia, vol. VI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 183).

Cele două raiuri

De regulă, atunci când vorbesc despre rai, oamenii înţeleg în mare măsură o împărăţie aflată într-un loc nevăzut din care am fost izgoniţi cândva şi am fost reprimiţi prin jertfa Mântuitorului. Nichita nu contrazice această viziune, dar ne dezvăluie că mai există un rai, şi anume cel interior omului: "Pe celălalt rai l-a sădit în lumea gândită cu mintea şi nevăzută, aflându-se şi fiind aşezat în mijlocul omului, ca o lume mare în cea mică văzută, în mijlocul omului zidit de Dumnezeu şi aşezat pe pământ. (...) Avem mare trebuinţă de raiul gândit cu mintea şi nevăzut ca să cunoaştem întocmai firea şi locul lui, şi plantele dumnezeieşti sădite de Dumnezeu în el, plante de care trebuie să ne împărtăşim la timp potrivit în raiul în care am fost aşezaţi "să-l lucrăm şi să-l păzim" (Gen. 2:15) (Vederea duhovnicească a raiului, în: op. cit., p. 312). Nichita păstrează firul unei gândiri care începe din cuvintele Mântuitorului şi este dezvoltată de Diadoh al Foticeii, Marcu Ascetul sau Maxim Mărturisitorul. Aceşti Părinţi au vorbit de faptul că, de la Botez, omul poartă în sine harul lui Dumnezeu, iar conlucrarea cu acest har îl determină să observe raţiunile dumnezeieşti din creaţie. De asemenea, acest har luminează interiorul omului şi îl face să observe în sine lucrarea lui Dumnezeu. Întâlnirea dintre om şi Dumnezeu şi lucrarea împreună este raiul nostru interior.

Raiul gândit are două firi

Cum omul este o fiinţă care posedă atât suflet, cât şi trup, acest rai gândit de care vorbeşte Nichita se împarte la rândul său în două direcţii: creaţia exterioară văzută şi interiorul, omul care rămâne nevăzut. Evident, această precizare aruncă o umbră asupra înţelegerii noastre. Ce legătură are creaţia cu interiorul omului şi cum poate fi numită creaţia "rai gândit"? De regulă, suntem foarte puţin duhovniceşti, iar legătura noastră cu lumea nu se face decât în domeniul utilitarismului. Uităm că Dumnezeu nu a creat lumea şi apoi s-a separat de ea. El încă lucrează prin intermediul raţiunilor necreate care susţin viaţa universului. Omul nu trebuie să Îl caute pe Dumnezeu doar în interiorul său, separându-se total de lumea exterioară, ca într-un maniheism accentuat. Creaţia nu este rea, ci bună. De aceea, pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi a trăi acest rai gândit, trebuie să descoperim şi raţiunile Sale ascunse în creaţie, pline de viaţă. Deşi lumea a devenit după păcat aspră pentru om, acesta trebuie să observe sensul ei dat de Dumnezeu. "Tocmai aceasta ni s-a făcut prilej (căderea în păcat, n.r.) de a intra în al doilea rai, adică să contemplăm, în lumea aceasta văzută, zidirea lui, pe cât e cu putinţă, ca, urcându-ne de la frumuseţea lucrurilor la Făcătorul lor (Rom. 1:20), cum zice dumnezeiasca Scriptură, să se nască în noi cunoştinţa lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti, luminaţi fiind de Duhul. Astfel, prin cuvântul şi înţelepciunea harului lui Dumnezeu vom intra nu numai în raiul gândit cu mintea şi vom cerceta cu amănuntul nu numai firile celor din el şi mişcările şi raţiunile lor, ci ne vom desfăta şi de florile zidirii văzute, şi ne vom îngriji cu evlavie de cultivarea lor." (op. cit., p. 313)

Izgonire într-un alt rai

Frapează interpretarea pe care Nichita o oferă izgonirii omului din Rai. Văzută în general drept o mare pedeapsă a lui Dumnezeu, această plecare a omului din rai nu este privită prea negativ de Nichita, care îi subliniază caracterul providenţial. Astfel, am fost izgoniţi din rai în alt... rai! "Deci toată zidirea acestei lumi văzute şi simţite, adică cerul şi pământul şi toate cele din ele, s-a făcut ca un rai mare tuturor oamenilor, înainte de cel pregătit şi sădit lui Adam în Eden. Căci Dumnezeu a întocmit raiul la răsărit, după ce a făcut toată zidirea celor din nimic (Gen. 2:8). Pentru că, ştiind, ca un înainteştiutor, greşeala aceluia şi că, odată scos de acolo, i se va închide raiul dumnezeiesc, a pregătit de mai-nainte şi pentru noi, cei ce aveam să ne naştem din acela, ca pe un ospăţ fără de sfârşit, această lume văzută ca pe un al doilea rai, nu mai mare ca acela în ce priveşte mărimea harului, dar plin de toată putinţa de a fi contemplat şi de a produce desfătare. Căci îndoiţi fiind noi, îndoit a voit Dumnezeu să ne fie şi ospăţul nostru din el: prin simţuri şi prin minte. De aceea el este sensibil, fiind alcătuit din seminţe, din roduri, din animale şi păsări; şi inteligibil, fiind alcătuit din toate raţiunile făpturilor Lui" (op. cit., p. 315).

Nichita Stithatul oferă o interpretare deosebită a raiului, considerând că acesta există atât în interiorul nostru, cât şi în raţiunile necreate ale lumii. Tot ceea ce suntem chemaţi să facem este să ne bucurăm de Dumnezeu, căutând neîncetat întâlnirea cu El atât în interiorul nostru, cât şi în exterior. Acesta este raiul nostru: conlucrarea cu Dumnezeu pe tot parcursul vieţii, înţelegerea pe cât este cu putinţă a lucrării Lui mântuitoare. Tot ceea ce trebuie să facem este să deschidem ochii sufletului şi vom auzi: "Vino să trăieşti în raiul pe care ţi-l dăruiesc!"