Oltenia
Virtutea cumpătării în viața duhovnicească a omului

Virtutea cumpătării în viața duhovnicească a omului

R. Cristian Cojocaru, 13 August 2018

Viața virtuoasă este așezarea voii lui Dumnezeu în noi. Împlinirea ei constantă duce la asemănarea cu Dumnezeu, la sfin­țenie. Acesta este un criteriu fundamental în morala creștină, după cuvântul Domnului: „Fiți desă­vârșiți precum și Tatăl vostru Cel din Ceruri desăvârșit este” (Matei V, 48).

Către această devenire, cumpătarea este normă și treaptă. Ea dovedește un anumit echilibru moral, care nu înseamnă o stare de apatie, de indiferență față de cele din jur, după cum nici nu stă pe vreo deprindere mecanică. Și într-un caz, și în altul, o astfel de stare nu ar mai avea trăsătura virtuții, care cere tocmai lupta cu tentațiile, rezistență față de ele şi biruință asupra lor. Ca în toate formele vieții virtuoase, în cumpătare se manifestă activ spiritul viu, conștiința care veghează, alegând cu bună-știință binele de rău. Suportul cumpătării este absoluta noastră voie liberă, iar asigurarea ei vine din trezvia duhovnicească luminată de har. Slăbirea cumpătării sau încetarea ei ar dovedi libera cedare în fața ispitei și întunecarea conștiinței.

După cum trăirea înseamnă gând, cuvânt, faptă, virtutea cumpătării se cere a fi prezentă în fiecare dintre aceste manifestări. Cumpătarea cugetului, această virtute, este privită sub aspectul înfrânării trupești, adică a înfrânării la mâncare, de la băutură sau îmbrăcăminte și a rezistenței față de toată pofta, procesul sufletesc al ademenirilor și al cedărilor vinovate se cere urmărit în pornirea lui lăuntrică. Dacă „pofta naște păcatul”, este limpede că pofta înfrânge mai întâi rezis­tența duhului și apoi pune stăpânire pe toată ființa, pe suflet și trup. De aceea, cumpătarea legată, ca orice virtute, de mișcarea sufletului trebuie considerată în primul rând cu privire la cuget.

Gândirea este act determinant pentru exteriorizări. Tot ce vorbim și facem este răspunsul și hotărârea cugetului. Oare nu „din prisosința inimii grăiește gura” (Matei 12, 34) și nu este fapta rod după care cunoaștem cele dinlăuntru ale cugetului? (Matei 5, 16). Ne afirmăm deci prin ceea ce stă în spiritul nostru. De aceea, din punct de vedere moral, înainte de a fi cineva încercat și înfrânt după trup, suferă acest lucru după cuget. Numai hotărârea duhului califică fapta. Chiar dacă ispitele vin și prin trup, cugetul este cel care judecă și poartă răspunderea.

Trupul se mișcă mult mai încet decât cugetul și, de aceea, este firesc ca valurile ademenirilor să atingă mai întâi ceea ce este mai sensibil. Puritatea sufletului precede și condiționează puritatea trupească, după cum condițio­nează însăși izbăvirea noastră. Numai „inima curată” ne învred­nicește de apropierea de Dumnezeu. Considerată ca sfătuitor intim, cenzor al gândului, al vorbei și al faptei, cumpătarea are de ce să fie ascultată și urmată. Sfatul ei este glasul conștiinței treze, totdeauna bine-venit și necesar. Cine o ascultă are în ea un prieten pe cât de sincer, pe atât de necru­țător și pe atât de bun. „Mai mult prețuiește o dojană pe față, decât o dragoste ascunsă” (Proverbe 26, 5). Dar cine altcineva ne poate iubi mai mult și mai apropiat decât propria conștiință și a cui dojană este mai dreaptă și mai neîndurată? Îndemnurile bune pot să vină și din afară, de la binevoitori, de la duhovnic, dar singură conștiința morală rămâne totdeauna cu noi, totdeauna bună sfătuitoare, iar între imboldurile ei fericite și salvatoare stă în mare cinste cumpătarea.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!