Repere şi idei
Visul cu ochii deschişi

Visul cu ochii deschişi

Dumitru Horia Ionescu, 23 Septembrie 2010

Îmi amintesc cum în copilărie o doamnă în vârstă, care călătorise foarte mult, ne atenţiona să nu mergem niciodată la Veneţia în toiul verii. Este prea cald şi nu miroase tocmai agreabil, aprecia dânsa. Este foarte adevărat că sfatul acelei doamne constituia o recomandare de natură absolut teoretică, fiindcă în vara anului 1970 a face din România o călătorie la Veneţia era tot la fel de posibil ca şi un zbor cu racheta către lună. Însă era bine să asculţi ceea ce doamna povestea, parcă visai cu ochii deschişi, la locuri deosebite, care erau atât de departe, încât păreau a fi cu adevărat pe o altă planetă.

A fost o simplă întâmplare că am ajuns la Veneţia în mijlocul primăverii. Şi recunosc, am fost dezamăgit. Era soare, dar un soare rece care se potrivea cu vântul îngheţat ce cobora direct de pe culmile încă înzăpezite ale Dolomiţilor. Mi-şi fi dorit o Veneţie care să se potrivească mai bine cu toate cele auzite, văzute şi citite, să fie măcar puţin din lumina şi umbrele filmelor lui Visconti sau atmosfera romanului lui Thomas Mann, în speranţa că nici o epidemie de holeră nu mă ameninţă iminent. Dar nu era nimic de făcut. Mi-era frig, clădirile se conturau în soare cu o claritate de poză publicitară şi zecile de japonezi care mă înconjuraseră făceau o zarvă teribilă, invitându-mă să mă fotografiez cu ei. Am fost dat uitării imediat, pentru că dintr-o latură a pieţii a apărut un personaj îmbrăcat într-un frumos costum medieval şi toţii japonezii au luat-o la fugă către el, strigând într-o singură voce: Marco Polo! Nu ştiu dacă tânărul veneţian vroia cu adevărat să joace pe Marco Polo, oricum japonezii erau fericiţii, visau, şi ei tot cu ochii deschişi, la acel Marco Polo al lor care le apăruse acum în cale. Aşa am fost şi eu cuprins de vrajă, bucurându-mă de bucuria japonezilor care-l invocau pe legendarul călător. Marco Polo a povestit pentru prima dată europenilor despre Japonia, acea misterioasă ţară "Cipangu", aflată undeva mai departe decât China şi unde aurul şi argintul ar fi pe toate drumurile. Cred că este o datorie a fiecărui visător cu ochii deschişi să citească aventurile celebrului negustor veneţian care s-a încumetat până la capătul pământului şi care poartă frumosul nume de "Cartea minunilor lumii". Lucrarea a fost printre primele mari succese literare din istorie, manuscrisul fiind, în mai puţin de un an, copiat de mai bine de 150 de ori în mai multe limbi străine. De-a lungul timpului, mai mulţi specialişti au crezut că, probabil, Marco Polo nici nu ar fi ajuns până în China, pentru că el nu menţionează nici Zidul Chinezesc, nici faptul că în China se bea ceai sau că acolo exista deja tiparul. Dar se poate veni în apărarea lui Marco Polo. Zidul Chinezesc, în forma sa monumentală, a fost terminat cam 150 de ani după Marco Polo. La fel de posibil este şi ca veneţianului să nu-i fi plăcut în mod deosebit ceaiul şi că a subestimat valoarea comercială a acestuia. Ca negustor de bijuterii, el povesteşte despre străzile pavate cu aur, pietrele preţioase văzute şi milioanele gazdei sale, Kublai Khan. Să fi mai avut tiparul vreo importanţă în faţa atâtor bogăţii?

Există clipe în viaţă când argumentele celor foarte învăţaţi au doar valoarea relativă a unei informaţii suplimentare de care se poate, eventual, ţine seama. Atât şi nimic mai mult. Toţi cei care s-au grăbit să cunoască "Cartea minunilor lumii" au vrut să fugă cu gândul în dorinţa ca pentru o clipă să se regăsească pe drumul mătăsii, călărind acolo pe cocoaşa unui elefant primit cadou de la împăratul unui popor de care nu se ştiuse nimic şi cu un nume imposibil de pronunţat. Fiecare dintre noi pleacă cu gândul undeva departe de orice grijă şi la adăpost de orice necaz, conştient fiind că o astfel de evadare este permisă atâta vreme cât există garanţia unei reveniri în viaţa adevărată, de îndată ce cartea a fost citită până la capăt. Şi încerc să-mi imaginez că însuşi Marco Polo a visat cu ochii deschişi. Fiindcă, aflat într-o temniţă genoveză, după ce flota veneţiană a fost zdrobită de cea genoveză în faţa insulei dalmate Korcula, Marco Polo a povestit tovarăşilor săi de temniţă tot ceea ce i s-a întâmplat în timpul lungii sale călătorii în China. Unul dintre aceştia a avut răgazul şi plăcerea de a pune în scris cele auzite.

Să fie dăunător visul cu ochii deschişi? Nu cred, chiar dacă trăim într-o lume care ne cere să fim exacţi în fiecare aspiraţie şi să ne bazăm în viaţă exclusiv pe o serie de date foarte concrete. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: "Precum ochiul sensibil e atras de frumuseţea celor văzute, la fel mintea curată de atrasă de frumuseţea celor nevăzute. Iar nevăzutele socotesc pe cele netrupeşti" (în Filocalia vol. 2, "Capete despre dragoste", capul 90). Astfel cu frică de Dumnezeu şi cu cercetarea critică a portiţelor pe care sufletul le deschide dincolo de normele de viaţă cotidiene, putem să ne apropiem de frumuseţea lumii, aşa cum aceasta ne-a fost nouă dăruită, pentru a o respecta şi iubi în sensul cel mai frumos al unei existenţe pusă sub semnul ajutorului divin.

Nu-i mai puţin adevărat că visul este numai o parte infimă din adevăr, el fiind un mod de a te înţelege pe tine mai bine şi nu e niciodată un scop în sine. Duhovnicul i-a cerut lui Marco Polo pe patul de moarte să mărturisească dacă totul din povestea lui este adevărat sau nu. O ştim, în faţa Judecăţii Domnului, avem datoria de a spune numai adevărul, fără nici o înfloritură, dar şi fără să fi uitat ceva. Se spune că ultimele cuvinte ale veneţianului ar fi fost: "Am povestit doar jumătate din ceea ce am văzut". În acest sens se poate afirma că o călătorie înseamnă depăşirea limitelor pe care le consideram până atunci ca definitive. Şi călătorim adesea numai cu gândul, fără a pleca dintr-un loc anume, dar ajungând cu mintea departe, dincolo de ce ştiam deja, slăvind astfel neîncetat pe Domnul."


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!