Fotografii: Mihnea Păduraru

Vlahiia, grădina în care dăinuie memoria străbunilor

Raluca Brodner, 20 Septembrie 2016

Mai întâi, am găsit locul. Auzisem de el de la nişte prieteni, aşa că mi‑am propus să‑l văd. Apoi, am făcut cunoştinţă cu omul care l‑a creat: „Sunt Cristian Dumitrescu, un om, un român, un nostalgic”. Pe domnul Dumitrescu l‑am întâlnit la Snagov (str. Albăstrelelor nr. 26), la Vlahiia, „grădina mea de suflet”, cum o numeşte zâmbitor. A amenajat această oază în urmă cu mai bine de 20 de ani, din dorinţa de a încropi „o gospodărie ţărănească care să păstreze vie tradiţia românească autentică”. I‑a reuşit! Şi ar mai fi ceva: între timp, Vlahiia a devenit un mediu educativ, recreativ, o sursă de inspiraţie indiferent de vârstă.

Splendida Grădină Vlahiia,al cărei nume este inspirat din vechea denumire a Valahiei, se găseşte aproape de Bucureşti, la circa 40 km distanţă. Când am descoperit‑o, impresia imediată a fost aceea că am în faţă replica de mici dimensiuni a Muzeului Naţional al Satului. Mi‑am schimbat percepţia în urma unui dialog agreabil cu proprietarul acesteia. Am înţeles că aici dăinuie memoria seculară a numeroase generaţii de străbuni: fie că vorbim despre familia din care îşi trage rădăcinile Cristian Dumitrescu, fie că ne referim la neamurile de maramureşeni ale căror case au fost salvate de la pieire. Dupăcum m‑a asigurat stăpânul său, rostul locului este ca „oamenii să se simtă ca şi când ar fi în vizită la mine acasă”.

Totul a început cu o casă veche de lemn adusă bârnă cu bârnă din Maramureş şi cu o fermă de animale. „Am vrut să fac o gospodărie ţărănească, în amintirea casei bunicilor paterni, pe care părinţii mei au vândut‑o. Bunicul Victor a fost preot în satul Axintele (n.r.: judeţul Ialomiţa), iar biserica era cumva în curtea casei. Aveam grădină, păsări. Mi‑a lipsit mult atmosfera aceea, cât am fost plecat în străinătate”, spune urmaşul familiei Dumitrescu, pe urmă adaugă: „Am avut o familie foarte mare, dar s‑a stins. Pe măsură ce rudele mele au murit, mi‑au lăsat amintiri frumoase: icoane, tablouri, fotografii, mobilier, obiecte vechi, cele mai multe expuse la Vlahiia”.

Grădina de la Snagov a apărut în viaţa lui Cristian Dumitrescu la momentul oportun, după o lungă perioadă de înstrăinare, deoarece câţiva ani a trăit în Canada. De ce a ales să emigreze? „Voiam să fiu liber şi să văd ce pot face de unul singur. Aveam doar 24 de ani şi nu ştiam o boabă în limba engleză.” A cunoscut şi insuccesul, însă cu multă muncă a ajuns să câştige foarte bine din IT şi a fost unul dintre cei mai buni în domeniu. Un exemplu concludent este anul 1980, când lucra deja ca angajat al companiei IBM (cel mai mare furnizor IT din lume), în proiectare asistată de calculator. S‑a întors în România în 1990, fiindcă recunoaşte cinstit: „Îmi era dor, chiar dacă în Canada nu m‑am simţit niciodată singur, datorită prietenilor nenumăraţi pe care i‑am avut, de toate naţionalităţile, în special italieni. Nu îmi pare rău deloc şi sunt fericit că m‑am întors.” La puţină vreme, a deschis în ţară o firmă profitabilă, bazată pe proiectare asistată de calculator, după ce a refuzat un post consistent remunerat la Budapesta, tot în domeniul în care s‑a perfecţionat peste Ocean. Nu a trecut mult, a vândutafacerea şi a alocat toţi banii Grădinii de la Snagov, pe care o recomandă ca pe un „proiect de suflet, din care ştiu că nu o să recuperez niciodată investiţia. Şi, dacă aş recupera‑o, ce să fac cu ea, o iau cu mine în mormânt?”

„Extraordinar, ce proiect frumos!”

Tihnă. Roade. Omenie. Este dictonul Grădinii Vlahiia pictat artistic pe poarta maramureşeană de la intrare.

Rânduielile de zi cu zi ale animalelor de la fermă, ale grădinilor cu zarzavaturi şi legume, precum şi gătitul la ceaun şi pregătirea bucatelor tradiţionale sunt modalităţi prin care gazdele îşi propun să contribuie la buna dispoziţie a oaspeţilor. Pentru copii, care au oricând la îndemână locul lor de joacă, călăritul poneilor sau interacţiunea cu animalele, reprezintă o imensă sursă de bucurie.

De asemenea, tihna vizitatorilor este acompaniată în permanenţă de activităţi recreative dintre cele mai agreabile. Turul fermei constituie o atracţie în sine. Cunoaşterea împrejurimilor se poate face fie pe uscat, în plimbări cu trăsura sau căruţa, fie pe lacul Snagov, în plimbare cu barca. Un alt traseu inedit este cel parcurs cu bicicletele fermei până la Mănăstirea Căldăruşani.

Casele maramureşene vechi, autentice, strămutate din Maramureş în Ţara Românească cu întregul lor univers, sunt împodobite cu ii, icoane, ştergare, cergi şi unelte. Poartă denumiri după frumoasele sate maramureşe de unde au fost aduse, iar camerele au nume de femei din partea locului. Găzduirea oaspeţilor în aerul primitor al odăilor este prevăzută cu toate utilităţile necesare confortului modern.

Livezile, viţa-de-vie, serele şi câmpul de lucernă sunt cultivate cu grijă şi procesate intern, într‑o făbricuţă complet utilată. În Grădina Vlahiia se pregătesc doar bucate tradiţionale şi gusturi autentice. Rafturile din cămară sunt deja aprovizionate cu zarzavaturi proaspete, zacuscă, sosuri, murături şi borcane cu dulceţuri.

Restaurantul va fi deschis în curând. Gustul delicios al bucatelor ţărăneşti neaoşe va fi completat de simplitatea plină de rafinament a bucătăriei toscane. Inspiraţia italiană este dată de interesul manifestat de Cristian Dumitrescu pentru regiunea Toscana, drept dovadă fiind casa construită, asemenea locuinţelor din zona centrală a Italiei, tot la Snagov, în vecinătatea grădinii româneşti.

Deocamdată, restaurantul oferă posibilităţi multiple de organizare a conferinţelor şi a evenimentelor cu caracter cultural, educativ, artistic.

În viitorul apropiat, Cristian Dumitrescu îşi doreşte să prezinte celor care poposesc la Vlahiia comorile culturale româneşti, pe care le‑a strâns de‑a lungul anilor, sub forma unui Muzeu al Ţăranului maramureşean şi a unui Muzeu al Icoanei.

„Extraordinar, ce proiect frumos ai făcut, Cristian! Mi‑a plăcut tot aici, şi partea românească şi partea toscană”, i‑a spusprietenul său Ion Marin, unul dintre cei mai mari dirijori din lume, descendentul dirijorului Marin Constantin, fondatorul şi conducătorul Corului „Madrigal”.

Dacă ar mai fi trăit măcar o singură zi să vadă şi să se bucure împreună de frumuseţea Vlahiiei, părinţii domnului Cristian Dumitrescu, Constantin şi Adela, ar fi avut aceleaşi cuvinte de apreciere. Cum dânşii nu mai sunt, fiul lor le mulţumeşte în gând. Şi le şopteşte adânc în inimă o rugă, în fiece seară, sub cupola cerului încărcat de stele, ca un cântec de dor.


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!