Vocabular religios

Icosul (gr. - casă) este o formă de tropar făcând parte dintr-un canon. El se situează după cea de-a şasea odă, imediat după condac, şi dezvoltă conţinutul acestuia într-o formă uneori mai epică, chiar dacă e asemănătoare ca ritm. De asemenea, acatistele au în general 12 icoase, iar acatistul Maicii Domnului are, în forma lui grecească originală, 24 de icoase împărţite în patru grupe.

Deşi cercetătorii din domeniul imnografiei nu s-au pus de acord asupra motivelor pentru care această formă poetică a imnografiei creştin-orientale se numeşte icos (adică casă), cei mai mulţi cred astăzi că sensul cuvântului trebuie pus în legătură cu cuvântul ebraic „casă“, deoarece acesta are, în acelaşi timp, şi înţelesul de cântare. Sensul de „casă“ al icosului poate deriva din conţinutul lui de explicare imnologică a vieţii sfântului sau a evenimentului mântuitor sărbătorit.

Condacul şi Icosul se află în slujba unui sfânt înainte de Sinaxar (în care se află Viaţa pe scurt a Sfântului respectiv sau explicaţia evenimentului sărbătorit), la slujba Utreniei, în Mineiul lunii respective.

Spre exemplu, Icosul Sărbătorii Naşterii Domnului: „Betleemul a deschis Edenul, veniţi să vedem; aflat-am desfătarea tainică înăuntrul peşterii; veniţi să privim cele din rai. Acolo s-a arătat rădăcina cea neudată, odrăslind iertare; acolo s-a aflat fântână nesăpată din care David mai înainte a dorit să bea; acolo Fecioara, născând Pruncul, a potolit îndată setea lui Adam şi a lui David. Pentru aceasta la Betleem să mergem, unde S-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci“ Acest Icos, scris de Sf. Roman Melodul, explică şi aprofundează metaforic şi tipologic Taina naşterii din Fecioară a lui Hristos. Observăm aici metafora acvatică a naşterii ca adăpare a istoriei cu apa cea veşnică a Luminii-Hristos.