Repere şi idei
„Vreau să mor pentru cel de acolo!”

„Vreau să mor pentru cel de acolo!”

Augustin Păunoiu, 22 Octombrie 2018

Auschwitz, sfârșitul lunii iulie 1941. La apelul de seară, din blocul 14 lipsea un deținut. Reușise să fugă. Conducătorul lagărului, Eric Fritsch, spumega de furie, amenințând să pună în practică urmările acestui fapt. În locul evadatului trebuia ca 10 bărbați să fie duși drept pedeapsă într-un buncăr și lăsați să moară de foame acolo.

Au fost adunați toți încarcerații. Fritsch a strigat arbitrar numele a 10 deținuți. Bărbații au pășit în față, unii cu fruntea sus, alții tremurând și plângând. Printre ei era și Franz Gajownizek, un tânăr polonez pe care îl aștepta acasă o soție tânără și doi copii mici. Se împletici venind în față și, plin de disperare și teamă, strigă numele soției lui, Helena, și al celor doi fii ai săi.

Orb și surd de mânie, Fritsch s-a făcut că nu vede și nu aude nimic. Adjutantul său, Palisch, care îl slujea pe șeful lagărului trup și suflet, răcni cu glasul ca de gheață al unui călău un nou ordin: „Scoateți-vă încălțările. Pentru a merge la moarte nu aveți nevoie de papuci!” Și pocnetul papucilor de lemn aruncați se amestecă cu geamătul condamnaților la moarte.

Deodată se întâmplă ceva de neînțeles. Din blocul încremenit de teamă și groază de unde veniseră deținuții strigați aleatoriu se desprinse un al 11-lea și se alătură celor 10 bărbați strigați în față. Cu glas hotărât se adresă comandantului lagărului: „Vreau să mor pentru cel de acolo!” „Cum? Vrei în buncăr? Pentru cine?” „Pentru Franz Gajownizek, el are soție și copii. Pe mine nu mă așteaptă nici o familie acasă.” Tăcere îndelungată. Apoi Fritsch spuse: „Dacă vrei așa, fie. Du-te!” Pe lista celor 10, Palisch tăie atent cu o linie un număr și îl înlocui cu altul: 16670, numărul lui Maximilian Kolbe, preot polonez în vârstă de 47 de ani.

Comandantul îl zori. Gajownizek nici măcar nu reuși să-i mulțumească salvatorului său. Se uită doar scurt în ochii acestuia. Și în timp ce, ca în vis, se întoarse în bloc, ceilalți erau mânați în buncărul morții, ultimul din cei 10 fiind Maximilian Kolbe. Îi așteptau umezeala și celulele întunecoase, fără lumină și fără paturi. Nou-veniții intrară acolo, iar în spatele lor se închise poarta grea de fier. „O să vă ofiliți ca lalelele!”, le strigă batjocoritor unul din temniceri. Prin pereții umezi pătrundeau până la ei strigătele de disperare ale condamnaților care se aflau aici pe jumătate morți de foame și de sete.

Încet, se făcu liniște în catacombe. Liniște deplină. Apoi se petrecu ceva neobișnuit. Păzitorilor insensibili la toate chinurile omenești nu le veni să creadă urechilor: candidații la moarte începură să cânte la îndemnul preotului catolic. Din toate celulele răspundeau glasuri slabe. Cei închiși au găsit în neputința lor o mângâiere. Maximilian Kolbe i-a ajutat prin aceasta să suporte moartea oribilă, înceată.

Trecuseră 14 zile. Doar patru supraviețuitori mai erau în buncăr, printre ei și preotul. El singur era mai conștient, când în 14 august 1941, supraveghetorul le-a administrat injecția intracardiacă cu fenol.

De atunci au trecut decenii. Acel polonez Gajownizek a îmbătrânit. Odată a fost întrebat: „Cum trăiești astăzi?” El a răspuns: „Este ca și cum m-am născut din nou. Această dragoste și dăruire, acest curaj al altuia, care a luat locul meu, au ars nestins în inima mea.”

Povestea lui Maximilian Kolbe, canonizat ca sfânt pentru jertfa lui, este una pilduitoare pentru noi astăzi.

Omenirea căzută în păcat a pierdut raiul, câștigând moartea și iadul. Hristos a venit lângă acești oameni pentru a le spune ceva de înțeles: „Sunt gata să merg în locul vostru, al tuturor. Iau asupra Mea judecata și moartea voastră. Eu, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, port pedeapsa tuturor, ca voi să fiți liberi. Am primit crucea pe Golgota ca voi să dobândiți viață, viață veșnică.”


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!