Repere şi idei
Vremea pocăinței

Vremea pocăinței

Nicușor Deciu, 20 Martie 2019

Totdeauna m-a uimit biserica plină de oameni din serile în care se cântă Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. M-am întrebat, deseori, ce-i atrage pe toți acei oameni de cele mai diverse condiții și stări sufletești să vină în serile canonului? De altfel, o slujbă destul de lungă și de complex alcătuită. Cu siguranță, mi-am zis, frumusețea versurilor și a cântărilor e cea care-i mișcă atât de profund pe credincioși. Dar, totuși, am simțit că mai era ceva ce nu-mi puteam explica pe deplin; poate, sfințenia noimelor cuprinse în texte, care mi-au rămas totdeauna inteligibile doar la suprafață? Însă, am avut de curând ocazia să citesc un studiu mai vechi despre Triod, al unui anume arhimandrit Calist,de unde am aflat câteva lucruri ce mi-au explicat ceva mai bine atracția irezistibilă a Canonului Mare. Arhimandritul despre care vorbim face o afirmație extrem de interesantă: „Anumite semne ne arată că acest canon a fost scris de către Sfântul Andrei în ultimii ani ai vieții sale, avându-se în vedere doar pe sine”. Adică, afirmă că Sfântul Andrei Criteanul a compus acest canon la vârsta bătrâneții, într-o vreme în care și-a simțit moartea foarte aproape. Dar nu moartea propriu-zisă îl înfricoșa pe bătrânul imnograf, ci Judecata și întâlnirea cu Hristos și de aici plângea pentru răspunsul ce avea să-l dea în fața Lui. Există chiar și între troparele Canonului astfel de indicii:

„Pe mine cel lepădat înaintea ușilor Tale, Mântuitorule, măcar la bătrânețe nu mă lăsa în iad, deșert, ci, mai înainte de sfârșit, ca un iubitor de oameni, dă-mi iertare greșalelor” (cântarea I, troparul 13). Și: „Din tinerețe, Mântuitorule, poruncile Tale le-am lepădat, și mi-am trecut toata viața cu pofte, neîngrijindu-mă și lenevindu-mă; pentru aceasta strig Ție, Mântuitorule: măcar la sfârșit mântuiește-mă” (cântarea I, troparul 20).

Prin urmare, se poate spune că acest mare poem de pocăință nu a fost scris cu scopul inițial de a intra în schema Triodului. Acest Canon nu este o creație poetică și muzicală alcătuită cu scopul de a umple un gol în spațiul slujbelor bisericești, nu este o slujbă scrisă pentru alții, ci este plângerea și rugăciunea de iertare a sufletului sfântului autor. Marele Canon de umilință nu a fost niciodată limitat de către scriitorul său nici pentru Postul Mare, nici pentru vreo altă perioadă sau sărbătoare. În orice moment, omul se poate regăsi în cuvintele și în trăirile acestui poem, întrucât, afirmă același arhimandrit: „Canonul Mare este pur și simplu biografia celui ce se pocăiește”. Iar acest lucru se poate vedea și din deasa folosire a persoanei întâi: „am greșit”, „am păcătuit”, „nu am adus Ție fapte dumnezeiești” etc. De asemenea, este folosită persoana a doua în dialogul autorului cu propriul său suflet: „Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturisește la Ziditorul tuturor” sau „Vai, ticăloase suflete! Pentru ce te-ai asemănat Evei celei dintâi?”

Deși ar putea să pară unora de neacceptat, gândul și simțirea Sfântului Andrei sunt acelea ale unei necontenite pocăințe, chiar ale unui necurmat plâns pentru a-L face milostiv pe Dreptul Judecător și de a-i ierta păcatele săvârșite în timpul vieții. Există, însă, anumite opinii potrivit cărora vremea pocăinței poate fi redusă doar la Postul Mare, iar în rest lucrurile pot fi mai laxe, chiar până la o uitare totală de a fi cu luare aminte la noi înșine și de a ne pregăti sufletește pentru înfricoșata întâlnire cu Hristos. Însă nici un Sfânt Părinte nu învață un astfel de lucru, ci toți învață să ne trăim cu trezvie și cu pocăință toate zilele vieții noastre pământești. Așa grăiește și Sfântul Simeon Noul Teolog, la puțină vreme după Sfântul Andrei Criteanul:

„Într-adevăr, înlătură lacrimile și ai înlăturat dintr-odată și cu­ră­ția, iar fără de aceasta nimeni nu se mântuiește, nimeni nu este fericit de Domnul, nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Cateheza 29).

Este adevărat că Postul Mare, cu toată atmosfera sa de umi­lință, ajută foarte mult la dobândirea adevăratei și statornicei pocăințe pe care o descrie Canonul cel Mare. La fel de adevărat este că în so­cietatea contemporană există foarte multe lucruri care te îndepărtează de pocăință; de fapt toată atmosfera lumii de astăzi este aproape incompatibilă cu starea de pocăință, spre care sunt che­mați oamenii, încă de la primele cuvinte ale Evangheliei. Însă, se pare că în cel ce s-a născut plânsul pocăinței, așa cum îl vedem la Sfântul Andrei Criteanul, modernitatea cu toate plăcerile și ten­tațiile ei viclene nu mai are ­aceea­și putere. Dovadă bisericile neîncăpătoare din zilele Canonului Mare.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!