Editorial
Augustin Păunoiu

Vremea sfinţilor

Augustin Păunoiu, 07 Iunie 2015

Scriu aceste rânduri pentru martirii din Orient. Creştini sim­pli din Egipt, Siria, Irak sau Libia care au primit cunu­na muceniciei fără să stea prea mult pe gânduri. Viaţa lor, ca şi sfâr­şitul ei, e dovadă că oricine are acces la sfinţenie. Cu o con­di­ţie. Să fie suficient de puternic încât moartea să nu-l în­spăi­mâ­n­te. Uşor de zis în cuvinte, dar dificil de realizat în faptă.

Dacă vreţi să facem un test cu noi să vedem dacă am candida cu succes la slava martirică ar trebui să ne imaginăm un om cu o mi­tralieră, stând în biserică, duminica la Liturghie, care ne spu­ne: „Cine rămâne la Liturghie va fi omorât. Cine pleacă scapă“. Câţi am rămâne în continuare la slujbă? Greu de răspuns.

Sfinţii nu cred niciodată că sunt sfinţi. Ei se pregătesc pentru via­ţa adevărată cu preţul eforturilor, încercărilor şi sacrificiilor pe ca­re lumea nu le crede sau nu le înţelege. De multe ori nici nu credem că ei stau printre noi. Doar golul lăsat prin dispariţia lor ne dă ştire despre ei.

Opera sfântului, lucrarea lui este chiar viaţa sa. Şi el este în în­tre­gime în viaţa sa asumată conform umanităţii înseşi pe care nu re­nunţă să o transceandă. Sfinţenia este o aventură, este chiar sin­gura aventură. Cine a înţeles acest lucru a intrat în inima cre­din­ţei veritabile, a simţit tresărind în trupul său muritor o altă cu­tremurare decât cea a morţii, o speranţă neomenească.

De ce singura aventură? Pentru că, aşa cum spunea Leon Bloy, unica nenorocire este cea de a nu fi sfinţi.

Sfinţii sunt casnicii lui Dumnezeu. Aşa spune Scriptura. Deci casa lui Dumnezeu este locaşul oamenilor şi nu al supraomului. Creştinul nu e un supraom. Sfinţii, cu atât mai mult, sau mai puţin, încă. Sfinţii nu sunt înălţători sau admirabili; ei nu au nevoie de sublim, ci sublimul de ei. Sfinţii nu sunt eroi în maniera eroilor lui Plutarh. Pentru că un erou ne dă iluzia că depăşeşte umanitatea. Sfântul nu o depăşeşte, ci o asumă, el se străduieşte să o realizeze în modul cel mai deplin cu putinţă.

Chipurile sfinţilor sunt nenumărate, fără ca, în acelaşi timp, unul să semene cu celălalt, asemenea oricărei fiinţe care o­cu­pă un loc în timp şi spaţiu, loc care n-aparţine decât lui şi care nu va mai fi al nimănui altcuiva. Orice om este veşnic în locul său, ne asigură Goethe. Locul sfântului nefiind niciodată dat, el trebu­ie să-l merite şi să-l cucerească.

În acelaşi timp, nu există vreo ierarhie între sfinţi: unii mai im­por­­tanţi, aflaţi mai în faţă, iar alţii, de mâna a doua. Nu. În faţa lui Dumnezeu, sfinţii neştiuţi de noi cu numele au aceeaşi greuta­te ca şi fraţii lor slăviţi din calendare.

Sfinţenia, spunea un scriitor francez, Georges Bernanos, nu are for­mule, sau pentru a spune mai bine, ea le are pe toate. Ea adu­nă şi înflăcărează toate forţele, ea realizează concentrarea celor mai înalte capacităţi ale omului. Pentru a o cunoaşte, ea pretinde de la noi un efort, ca şi noi să participăm într-o anumită măsură la ritmul său, la elanul său imens.

Pentru aceea, sfântul scapă istoricului care stabileşte doar re­la­ţii cauză-efect, limitate la domeniul faptelor sensibile. El se slu­jeş­te de reprezentări fără a atinge adevărul fiinţei, ca şi matema­ti­cianul care, în semnele ce le aplică la ceea ce el a văzut, face ab­s­tra­c­ţie de particularităţile lucrului de care se ocupă. Dacă isto­ri­cul se ţine de o precizie riguroasă, el ne va învăţa puţine lucruri des­pre existenţa unui sfânt.

Sfinţenia nu este un lux, ci o necesitate. Sfinţii sunt cei care men­ţin viaţa interioară fără de care umanitatea se va de­gra­da până va pieri. Privind la lumea noastră am putea crede că timpul sfinţilor a trecut. Dar, dimpotrivă, vremea lor este totdeauna.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!