Documentar
Zi de rugăciune colectivă pentru cei adormiți

Zi de rugăciune colectivă pentru cei adormiți

Pr. Ciprian Florin Apetrei, 04 Noiembrie 2017

În prima sâmbătă din luna noiembrie, Biserica Ortodoxă a rânduit să se facă pomenirea celor adormiţi, zi cunoscută în tradiţia românească drept „Moşii de toamnă”. După părintele profesor Ene Branişte, pomenirea de toamnă a celor adormiţi este de origine destul de veche: în secolul 9, la Mănăstirea Studion din Constantinopol, de exemplu, una dintre pomenirile generale ale celor adormiţi din cursul anului se făcea în luna septembrie, iar în secolul 17, liturgistul apusean Iacob Goar spune că grecii făceau a treia pomenire generală a morţilor în prima sâmbătă din octombrie.

Biserica şi-a manifestat întotdeauna grija faţă de cei care au adormit în Domnul, consacrându-le ziua de sâmbătă pentru pomenirea lor, rânduind cântări speciale în amintirea acestora, cu excepţia celor în care rânduiala tipiconală nu prevede slujbe pentru cei adormiţi. Aşa cum fiecare duminică este o aducere aminte şi o retrăire a Învierii Domnului, fiecare sâmbătă este o imitare a Sâmbetei Mari, în care Mântuitorul Hristos S-a aflat „în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul”, aşa cum mărturisim într-un tropar al Sfintei Liturghii.

În special, sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi, Sâmbăta Rusaliilor şi prima sâmbătă a lunii noiembrie sunt rânduite pentru pomenirea moşilor şi strămoşilor noştri celor din veac adormiţi, zile care poartă denumirile Moşii de Iarnă, Moşii de Vară şi Moşii de Toamnă. În Biserica Ortodoxă Română, toate aceste sâmbete sunt numite `ale Moşilor”, deoarece prin cuvântul „moş” sunt denumiţi înaintaşii dintr-un neam („din moşi-strămoşi” este o expresie care arată vechimea necunoscută). Cel mai important lucru pentru cei adormiţi este să-i pomenim la Sfânta Liturghie. Toate celelalte, slujbe şi rugăciuni pentru cei adormiţi, nu fac altceva decât să însoţească această pomenire, care face parte din structura Liturghiei şi reprezintă comuniunea dintre cei vii şi cei morţi într-un singur trup, trupul Bisericii, şi este o practică de la începuturile creştinismului.

Grija pentru morți în tradiția poporului evreu

Pomenirile celor morţi au existat și în practica poporului lui Dumnezeu din Vechiul Testament. Îl vedem pe David şi pe cei dimpreună cu el postind pentru Saul mort, pentru Ionatan, dar şi pentru tot poporul care fusese omorât în război: „Atunci a apucat David hainele sale şi le-a rupt; asemenea şi oamenii cei ce erau cu el şi-au rupt hainele lor, şi au plâns şi s-au tânguit şi au postit până seara după Saul şi după fiul său Ionatan, după poporul Domnului şi după casa lui Israel, care căzuseră de sabie” (2 Regi 1, 11-12). O altă mărturie cât se poate de clară este din cartea Macabeilor - Iuda Macabeul a adus jertfă pentru cei căzuţi spre ispăşirea păcatelor lor: „Şi strângând bani după numărul bărbaţilor care erau cu el, două mii de drahme de argint a trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi. Şi a văzut că celor care cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus. Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat” (2 Macabei 12, 43-46). În Noul Testament îl vedem pe Apostolul Pavel că se roagă pentru Onisifor cel adormit: „Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul” (2 Timotei 1, 18).

Soroacele de pomenire și faptele milosteniei pentru cei adormiți

Astăzi, în Biserică, pomenirile celor adormiţi ocupă un loc special în conştiinţa credincioşilor care văd în ele legătura cu cei dragi trecuţi la Domnul şi posibilitatea de a fi în comunine prin rugăciune cu ei. În tradiţia noastră creştină, românească, odată cu înmormântarea celui adormit încep slujbele de pomenire pentru sufletul său. Cele mai cunoscute ierurgii referitoare la pomenirea celor adormiţi se fac la 3, 9 şi 40 de zile; la 3, 6, 9 şi 12 luni şi apoi în fiecare an, mai ales la pomenirile generale ale celor adormiţi, cum ar fi Moşii de Toamnă. Pomenirea celor adormiți în Domnul este un act de credință ortodoxă, întrucât ea se bazează pe credința că sufletul omului este nemuritor. Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, evidențiază că atunci când ne rugăm pentru cei adormiți în Domnul arătăm că îi iubim și după moarte, iar sufletul lor nemuritor simte iubirea noastră. Sfântul Paisie Aghioritul ne îndeamnă mereu să ne aducem aminte de cei adormiți și să ne rugăm pentru ei. De aceea astăzi creştinii ortodoşi, dacă îşi iubesc moşi şi strămoşi, trebuie să meargă la biserică pentru a se ruga pentru odihna veşnică a celor adormiţi cu drepţii în Împărăţia lui Dumnezeu. Candela aprinsă, lumânarea ce arde și pomana făcută sunt mici ofrande cu o valoare inestimabilă pentru cei adormiți.
Pomenirea celor adormiți este clipa care unește trecutul cu viitorul în prezent, deoarece noi cei din prezent ne rugăm pentru cei din trecut, ca împreună, în viitor, la Parusie, să ne sălașluim cu drepţii în Rai. Coliva pe care o aducem astăzi ca ofrandă pentru cei adormiţi mărturiseşte speranţa învierii noastre, deoarece, precum bobul de grâu moare pentru a renaşte din pământ, şi omul când moare este îngropat în pământ de unde va învia la a Doua Venire a Domnului Iisus Hristos, când va judeca toate neamurile, simbolizate aici prin boabele de grâu, care, adunate laolaltă, trimit și la imaginea Bisericii lui Hristos şi a membrilor ei, cei vii şi adormiţi, care se găsesc împreună în rugăciune. Pe lângă colivă, în această zi se împarte mâncare pentru sufletele celor adormiţi, dar şi alte prinoase, lucruri folositoare pentru semenii noştri. De asemenea, în unele locuri există tradiţia ca în această zi, în casele creştinilor, să se facă o masă de pomenire la care sunt chemaţi cei apropiați și mai ales oamenii nevoiaşi. Astfel, prin pomenirea înaintaşilor în această zi, Biserica îşi exprimă speranţa răspunsului bun pe care îl vor primi la Judecata de Apoi toţi oamenii adormiţi întru nădejdea Învierii şi vieţii veşnice din Împărăţia Cerurilor.

Mărturii despre pomenirea martirilor creştini

Din epoca apostolică datează în Biserică pomenirea celor adormiţi. Tertulian în secolul 3 ne informează despre o văduvă creştină care se ruga pentru odihna sufletului soţului ei mort. Tot el vorbeşte despre pomenirea de un an a morţii fraţilor, dar şi de cea de la săvârşirea Dumnezeieştii Euharistii pentru aceştia. În Martirologiul Sfântului Policarp (secolul 2) este descrisă de asemenea o pomenire a morţilor. Acolo se spune că pe locul unde au fost îngropate moaşte de mucenici se vor aduna credincioşii „întru veselie şi bucurie” spre a serba „ziua martiriului acestuia, care este ziua lui de naştere, spre pomenirea celor care mai înainte s-au nevoit şi spre a fi pildă de nevoinţă şi de pregătire celor din viitor. Şi astfel, şi noi după aceea, adunând oasele lui cele mai preţioase decât pietrele de mare preţ şi încercate mai mult decât aurul, le-am aşezat acolo unde li se cuvenea. Adunaţi acolo, pe cât ne este cu putinţă, cu veselie şi bucurie, să ne dea Domnul să serbăm ziua de naştere a martirului nostru, ca să ne aducem aminte de pomenirea celor ce mai înainte s-au nevoit şi spre a fi pildă de nevoinţă şi de pregătire celor din viitor”. În timpul Sfântului Ciprian al Cartaginei (secolul 3), un credincios pe nume Tértyllos se ocupa cu foarte mare grijă de mărturisitori şi consemna cu toată precizia ziua nevoinţei lor martirice, aşa încât în ziua comemorării să se săvârşească Liturghia şi să fie pomenit numele martirului la locul lui. Toate aceste mărturii ne arată că în creştinism pomenirea celor adormiţi este o practică de două mii de ani.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!