Documentar
Ziua Imnului Național al României

Ziua Imnului Național al României

Imnul de stat este o creație a Europei secolului națiunilor, adică a secolului al XIX-lea, atunci când, pe harta continentului, apar noi state ca rezultat al unor evenimente istorice petrecute în acea efervescentă perioadă. Alături de drapel, imnul s-a împământenit și el ca un simbol sacru al fiecărei națiuni. Particularitatea imnului este aceea că acesta are în conținutul său acorduri și versuri care îndeamnă la unitatea cetățenilor și este un catalizator al energiilor și dragostei cetățenilor față de țara lor.

Se cuvine, chiar dacă sună ușor didactic, să menționăm că imnul apare încă din Antichitate, ca o specie a genului liric care glorifică un erou, o țară, ori inițial, chiar frumusețile acestui pământ. De altfel, înțelesul pe care antichitatea greco-romană îl conferă cuvântului imn este acela de cântec de biruință, iar celebrii creatori de imnuri erau, în acele timpuri, Orfeu, Alceu, Pindar. Pe parcursul evului mediu și în zorii epocii moderne, imnul se diversifică, astfel apărând imnurile regale și, într-un final, imnurile naționale sau imnurile de stat.

O panoramă istorică și câteva curiozități

Cele mai vechi versuri ale unui imn sunt cele ale imnului Japoniei – Kimigayo, și datează din secolul al XII-lea, iar imnul cel mai vechi ar fi cel al Olandei, ale cărui versuri și muzică datează din secolul al XVII-lea. Cu toate acestea, abia în 1932 a devenit imnul oficial al Olandei. Imnul de stat începe să fie utilizat oficial în Europa în secolul al XVIII-lea, iar startul l-a dat Anglia, în 1745, când o versiune a lui Thomas Arne a imnului „Dumnezeu să-l apere pe Rege” a fost intonat la Teatrul Regal din Londra. Din acel moment, și alți suverani europeni care aveau la curtea regală orchestre ori fanfare au început la anumite festivități să utilizeze intonarea unor imnuri regale.

Revoluția franceză de la 1789 avea să consacre și primul ­­imn – „La Marseillaise”, care prin conținutul său a inspirat imnurile statelor care se vor naște în secolul următor din revoluții ori războaie de eliberare ce au condus, într-un final, la apariția statelor naționale. De aceea, foarte multe dintre imnurile răsărite în această perioadă vor avea mesaje mobilizatoare care vor purta îndemnul acum ori niciodată, subliniind faptul că ele izvorăsc din perioade ale luptei pentru unitate na­țională ori pentru inde­pendență. Toate aceste imnuri preamăresc libertatea, dorința de independență și lupta poporului pentru aceste idealuri înalte.

Cuvântul Dumnezeu apare în 77 de imnuri naționale

Într-o lucrare apărută acum un deceniu în cadrul Editurii Societății Culturale Ploiești Mileniul III, sub semnătura lui ­Cristian Petru Bălan și intitulată „Enciclopedia Imnurilor de Stat ale țărilor lumii”, acesta a consemnat un fapt foarte important reieșit din cercetările sale asupra imnurilor de stat, și anume că în 77 de imnuri naționale cuvântul Dumnezeu este invocat direct. În plus, imnurile unor țări precum Jamaica, Elveția, Serbia, Noua Zeelandă, Samoa, Swaziland, Islanda, Kenya, Marea Britanie, Fiji sunt, după cum afirmă autorul, „de-a dreptul niște frumoase și interesante rugăciuni religioase”. Inclusiv imnul țării noastre are în conținutul său cuvântul Dumnezeu în forma „martor ne e Domnul...”, dar și puternice referiri la apartenența la creștinism a poporului român subliniate prin versurile „Preoți, cu cruce-n frunte!/ căci oastea e creștină”.

Alte detalii interesante din acest fulgurant periplu prin istoria imnurilor de stat sunt legate de faptul că unele imnuri, cazul celor ale Germaniei și Austriei, sunt compuse de celebrii compozitori Joseph Haydn și Wolfgang Amadeus Mozart, în vreme ce autorul „La Marseillaise”, imnul Franței, a fost un personaj necunoscut – Claude Joseph Rouget de Lisle. Pe același calapod, sunt imnuri care au versurile scrise de către laureați ai Premiului Nobel – așa cum este cazul Indiei –, ale cărui versuri sunt scrise de Rabindranath Tagore, și cel al Norvegiei, ale cărui versuri sunt scrise de către Bjørnstjerne Bjørnson, dar și state care au versuri compuse de poeți fără notorietate. La capitolul curiozități adăugăm și faptul că multe țări și-au schimbat de-a lungul timpului imnul, iar recordul este deținut de Malaiezia, care a avut nu mai puțin de 13 imnuri.

Alte țări se remarcă prin faptul că imnul lor se cântă doar de către orchestre, pentru că nu au texte scrise – cazul Emiratelor Arabe Unite și Spaniei, iar cel mai scurt imn este cel al Ugandei, în timp ce opusul este cel al Greciei. Imnul acesteia are 158 de strofe...

În secolul XX, intonarea imnului și utilizarea sa în cadrul tuturor ceremoniilor oficiale au devenit o cutumă. De asemenea, și folosirea imnului s-a extins, astăzi existând imnuri chiar și pentru organizații interstatale. Spre exemplu, ONU are propriul imn. Uniunea Europeană și-a ales în 1972 ca imn tema finală a celebrei Simfonii a IX-a a lui Beethoven – Oda Bucuriei.

Povestea imnurilor României

Revenind la spațiul românesc, trebuie să spunem că, pe parcursul istoriei, România a avut cinci imnuri. Primul dintre ele a fost desemnat prin concurs public în 1862, când s-a considerat necesar ca noul stat, format prin Unirea de la 1859, să aibă un imn. Câș­tigător a fost compozitorul Eduard Huselh cu piesa „Marș triumfal și primirea steagului și a Măriei Sale Prințul Domnitor”. În 1884 a fost adoptat primul imn național oficial – Imnul Regal Român, ale cărui versuri au fost scrise de Vasile Alecsandri.

Din acel moment, al încoronării din 1884, Imnul Regal a fost Imnul de stat al României, până în 1947, când monarhia a fost înlocuită cu republica. În 1948, noul imn a devenit: „Zdrobite cătuşe în urmă rămân”, pe versurile lui Aurel Baranga, melodia compusă de Matei Socor. Nefiind o compoziție prea reușită, aceasta a fost înlocuită cu alta, care a circulat între anii 1953 și 1975. Versurile noului imn au fost scrise de poeţii Eugen Frunză şi Dan Deşliu și erau intitulate „Te slăvim, Românie”. În 1975, Ceau­șescu a dorit alt imn și așa pentru o scurtă perioadă au fost folosite versurile scrise de Andrei Bîrsan și melodia compusă de Ciprian Porumbescu – „Pe-al nostru steag e scris Unire”. Din 1977 și până în 1989, Imnul de stat a fost varianta modificată a lui „Trei culori cunosc pe lume”, cântecul lui Ciprian Porumbescu.

După Revoluția din decembrie 1989, „Deșteaptă-te, române!” a devenit noul imn al țării, iar acest fapt a fost înscris și în Constituția României, unde, la articolul 12, intitulat „Simboluri naționale”, la alineatul 3, stă scris că „Imnul naţional al României este «Deşteaptă-te, române»”. În ziua de 26 mai 1998, Parlamentul României a votat Legea nr. 99, care avea în conținutul său următoarea prevedere: „Se proclamă ziua de 29 iulie, Ziua Imnului Național al României – Deșteaptă-te, române!, simbol al unității Revo­luției Române din anul 1848”.

Versurile imnului „Deș­teap­tă-te, române!” au fost scrise de Andrei Mureșanu și aparțin poeziei „Un răsunet”, contextul în care a fost scrisă poezia fiind entuziasmul provocat poetului de către evenimentele revo­luționare din Transilvania petrecute la Blaj în ziua de 3/15 mai 1848. În ceea ce privește linia melodică, aceasta a fost creată de Gheorghe Ucenescu, care a adaptat o linie melodică a unei compoziții aparți­nând lui Anton Pann. Din acest motiv, când se vorbește de imnul „Deșteaptă-te, române!”, Anton Pann este considerat autor al liniei melodice, și nu Ucenescu. În fapt, ambii autori ar trebui recunoscuți pentru contribuția lor la această reușită compoziție. Prima interpretare a acestui imn a fost la Râmnicu Vâlcea, în 29 iunie 1848.

„Deșteaptă-te, române!” a fost, fără îndoială, imnul Revoluției de la 1848, dar în egală măsură i-a însoțit pe români de-a lungul evenimentelor importante ale istoriei lor. Așa se face că, în decembrie 1989, acest imn a devenit imnul revoluției care ne-a eliberat de regimul comunist.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!