Ziua în care Ştefan a fost uns domn al Moldovei

Diac. Vasile Demciuc, 13 Aprilie 2008

La 12 aprilie 1457, în marţea din Săptămâna Mare, tânărul Ştefan, fiul lui Bogdan al II-lea al Moldovei, „os din os domnesc“, în urma reputatei victorii asupra lui Petru Aron, a fost „ridicat domn“ şi „pomăzuit spre domnie“ de mitropolitul Teoctist, în asistenţa întregii ţări, adunată „pe Siret“, unde „se numeşte Direptate până în ziua aceasta“. Ştefan cel Mare, devenit apoi în conştiinţa neamului „şi Sfânt“, a fost figura centrală a vechii istorii a Moldovei, apărând pământul strămoşesc în faţa primejdiei tot mai ameninţătoare a semilunei. A fost unul dintre cei mai de seamă ctitori de lăcaşuri sfinte din istoria ţării sale. Canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1992, Ştefan cel Mare este domnitorul care a ridicat prestigiul Moldovei la nivelul celorlalte state medievale.

La începutul lunii aprilie 1457, Petru Aron, domnul Ţării Moldovei, se întâlnea la Suceava cu fraţii Mozilo Buczaki, staroste de Sniatyn şi Colomeea şi cu Bartosz Buczaki, starostele Podoliei, în vederea încheierii unui adevărat „tratat“ cu aceştia, astfel încât ei să intervină în favoarea sa pe lângă regele Poloniei şi să-l ajute, cu toţi prietenii, ca „să ne facă nouă pace şi linişte din partea basarabilor (muntenilor) şi a ungurilor şi a togtocomanilor (turcilor)“. Cu alte cuvinte, Petru Aron se aştepta ca nepotul său de pe frate, Ştefan, să intre în Moldova cu ajutoare muntene.

A cucerit tronul cu spada

Bătălia hotărâtoare a avut loc la 12 aprilie 1457, „în Marţea din Săptămâna Mare dinaintea Paştilor“ (cf. cronicilor slavo-române) la „o gârlă sau apă cu numele Hreasca lângă Doljeşti“, lângă satul dispărut în secolul al XVI-lea, Direptate, adică ceva mai la sud decât actuala vărsare a Şomuzului Mocirlos sau Mic în Siret. Înfrângerea a însemnat sfârşitul domniei lui Petru Aron, care, însoţit de numeroşi boieri şi clerici pe care se străduise mult să-i atragă de partea lui, s-a refugiat în Cameniţa Podoliei. Fuga învinsului Petru Aron a fost urmată de ridicarea la domnie a lui Ştefan.

Oficial, începutul domniei lui Ştefan, consemnată şi de cronica domnească, s-a socotit a fi chiar din acea zi de marţi. „Şi a domnit Ion Ştefan voievod 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni“, ţinând cont de consemnarea, în aceeaşi cronică, a morţii voievodului, tot într-o zi de marţi, la 2 iulie 7012 (1504).

Aşadar, în aprilie 1457, Ştefan, care încă nu era „cel Mare“, ci un tânăr pretendent din neamul Bogdăneştilor, „os din os domnesc“, a cucerit tronul cu spada şi nu prin „aclamarea“, „recunoaşterea“ sau „alegerea“ sa de către o „mare adunare a ţării“, într-un grandios „scenariu“ al alegerii domnilor. Adevărul istoric arată că „adunarea ţării“, ca instituţie, nici nu apărea sub acest nume şi cu acel conţinut care i s-a atribuit în Evul Mediu românesc. De altfel, nici „Letopiseţul anonim“ şi nici „Cronica breviter scripta“ nu consemnează o ceremonie a instalării lui Ştefan.

Încoronarea şi pomăzuirea

După bătălie, a urmat „ceremonia“ de întâmpinare a noului domn şi a închinării boierilor şi a altor categorii sociale prezente, după care a urmat „pomăzuirea“ (ungerea cu Sfântul Mir), prin care noului domn i se transmitea harul divin. Cu alte cuvinte, prin ungerea cu mir era consacrată, din punct de vedere religios, „alegerea“ ca domnitor. Pomăzuirii i-a urmat încoronarea, ceremonie de tip bizantin, oficiată, din raţiuni strategice, după toate probabilităţile, chiar în biserica satului Direptate, de mitropolitul de atunci al Moldovei, Teoctist I. Din aceleaşi raţiuni strategice, la Direptate a avut loc şi investirea cu „schiptrul“, adică cu steagul Ţării Moldovei.

Despre ungerea sa ca domn vorbeşte şi „Letopiseţul de la Putna“, care arată că Ştefan cel Mare a fost miruit de mitropolitul Teoctist în asistenţa întregii ţări, adunată „pe Siret“, unde „se numeşte Direptate până în ziua aceasta“.

Acceptarea ca domnitor a Moldovei a lui Ştefan cel Mare este consemnată şi în letopiseţele mai târzii, ca al lui Azarie, scris în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, şi în „Cronica“ lui Grigorie Ureche, redactată în prima jumătate a secolului al XVII-lea. „Iar după aceea se adună toată ţara cu preasfinţitul mitropolit kir Teoctist şi cu ajutorul lui Dumnezeu îl unseră la domnie“ („Letopiseţul“ lui Azarie).

Potrivit concepţiei membrilor clerului din acea vreme, înscăunarea fiecărui domn trebuia să aibă recomandarea puterii divine, concretizată prin ceremonia religioasă a mirungerii, care avea rol hotărâtor, şi fără de care noul domnitor nu putea face acte de guvernământ, recunoscute ca fiind valabile. Prin ungerea cu sfântul mir, sau cum mai este cunoscut în documente, prin pomăzuire, domnitorul primea binecuvântarea Bisericii.

De ce atâta grabă şi atâta modestie la instalarea în scaunul Ţării Moldovei? Se ştie că mare parte a boierimii şi a clerului, grupate în jurul logofătului Mihul, capul partidei polonofile şi opoziţioniste faţă de noul domn, a colaborat un timp cu Petru Aron, neluând atitudine faţă de asasinarea la Reuseni, la 15-16 octombrie 1451, sau a lui Bogdan al II-lea. Mai mult chiar, un grup de mari boieri a trecut în Polonia, odată cu domnul înfrânt la Doljeşti, rămânând un timp lângă el, în speranţa că îl vor însoţi la o eventuală reîntoarecere în Moldova.

„Întru mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti!“

Deşi, Binecredinciosul Ştefan cel Mare şi Sfânt a cucerit tronul cu spada şi nu prin alegerea de către o „mare adunare a ţării“, în cronica sa, Grigore Ureche arată clar că asentimentul boierilor a fost hotărâtor pentru recunoaşterea lui Ştefan cel Mare ca domn: „Deciia Ştefan Vodă strâns - au boierii ţării cei mari şi mici şi altă curte măruntă, dimpreună cu mitropolitul Teoctist şi cu mulţi călugări la locul ce se cheamă Direptate şi I-au întrebat pe toţi: iaste-le cu voe tuturor să le fie domn? Ei cu toţii au strigat: Întru mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti! Şi decii cu toţii l-au ridicat domn după care l-au pămăzuitu spre domnie Teoctist“.

Trebuie însă să înţelegem, că Ştefan cel Mare - care nu era încă cel Mare, ci un tânăr pretendent ca oricare altul din neamul întemeietorilor de ţară, cu drept prin naştere la domnie, ce şi-a cucerit tronul cu spada, după ce fusese chiar asociat la domnie cu tatăl său, nu avea de ce să fie ales, ci a participat la primul moment, adică la ceremonia de întâmpinare a noului domn şi a închinării boierilor şi a altor categorii sociale (C. Rezachevici).

După urcarea pe tronul ţării, Ştefan a înţeles că are numeroase şi mari îndatoriri, în primul rând să se facă respectat şi apreciat de vecini, care, după ce în înfruntări pe câmpurile de luptă au primit de la el ce li se cuvenea, au dorit colaborarea.

Din 12 aprilie 1457, aşadar se deschidea o epocă nouă în istoria Moldovei sub conducerea lui Ştefan, cel care avea să arate răspicat tuturor că pe acest pământ nu pot trăi decât acei care îl iubesc şi sunt gata să se jertfească pentru apărarea lui.

Opera lui de vrednicie, de înţelepciune, vitejie, de hărnicie gospodărească şi de genială clarviziune a fost neasemuită şi, de aceea, Ştefan cel Mare a dominat şi va domina veacuri de rândul scena istoriei noastre.

Biserica din Moldova, în timpul lui Ştefan

Viaţa bisericească din a doua jumătate a secolului al XV-lea va ajunge la o stare de dezvoltare necunoscută până atunci, datorită, în primul rând, glorioasei şi îndelungatei domnii a Sfântului Voievod Ştefan cel Mare. În timpul lui s-a consolidat organizarea bisericească, s-au ridicat biserici şi mănăstiri noi sau s-au refăcut cele existente, s-au acordat danii, scutiri sau alte ajutoare mitropoliei, episcopiilor şi mănăstirilor. Tot acum au înflorit cultura şi arta bisericească (arhitectură, pictură, arte decorative), s-au încheiat legături cu alte Biserici Ortodoxe surori, iar unora li s-au acordat ajutoare materiale. În dragostea şi râvna pentru ţara sa, voievodul sfânt al Moldovei a fost ajutat şi de cei doi mitropoliţi care au păstorit în tronul mitropolitan de la Suceava mai bine de o jumătate de veac: Teoctist I (1453-1477) şi Gheorghe (1478 – 1508). (N.B.)


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!