„Strigătul lui Dumnezeu“ din porunca I a Decalogului

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Interviu

Un articol de: Nicoleta Olaru - 20 Martie 2013

„Ziarul Lumina“ începe publicarea înţelesurilor teologice ale celor zece porunci dumnezeieşti, care vor fi tâlcuite de ierarhi, profesori sau duhovnici renumiţi din zona Moldovei. Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, ne oferă astăzi învăţătura poruncii I a Decalogului.

Preasfinţia Voastră, de ce a dat Dumnezeu această poruncă? Era legată de un anumit context?

În general, toate legile, poruncile, canoanele, întrunirile sinodale din primele veacuri au venit pe fondul unor abateri ale omului de la buna rânduială. Ştiut este faptul că Israel, în peregrinările lui, a greşit în repetate rânduri împotriva lui Dumnezeu şi atunci El a emis acest Cod de Legi, Decalogul, prin care i-a trasat acestuia drumul în viaţă, drumul spre împărăţia cerurilor.

În prima poruncă, Dumnezeu pretinde un cult exclusiv: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău (...) Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine“ (Ieşire 20, 1-3; Deuteronom 5, 6-7). Atenţie! Dumnezeu spune, poruncitor: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!“. Înseamnă că Israel căuta alţi dumnezei materiali, iar porunca se vrea a fi strigătul lui Dumnezeu în contextul unei situaţii pe muchie de cuţit.

Mai are astăzi valoare şi obligativitate pentru noi această poruncă?

Cum să nu! Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa noastră are obligativitate şi valoare imuabilă.

„Nu este greu să-L cunoşti pe Dumnezeu“

Porunca în discuţie implică o cunoaştere prealabilă a lui Dumnezeu. Cum poate cineva să-L cunoască pe Dumnezeu atât timp cât nu L-a văzut?

Încerc să fiu concis (un răspuns pe larg îl găsiţi în „Logica Trinităţii“, cea de-a doua teză de doctorat a mea), amintindu-vă că Sfinţii Părinţi spun că, deşi „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată“, Fiul este singurul care a mărturisit despre El (Ioan 1, 18); Sfânta Scriptură spune că cine a cunoscut pe Fiul, implicit a cunoscut şi pe Tatăl. Fiul nu poate fi înţeles fără Tatăl, deoarece Fiul le are pe toate ale Tatălui ca Fiu. Cât priveşte Duhul Sfânt, El ni-L face cunoscut pe Fiul ca Fiu al Tatălui şi activează şi în noi, oamenii, filiaţia faţă de Tatăl. Duhul Sfânt produce între noi şi Fiul lui Dumnezeu unirea cea mai intens experiată, deci, implicit, şi cu Tatăl, tot prin Fiul, dar nu ca o unire după fiinţă, ci prin participare. Participi la ceva străin de tine, nu la ceea ce eşti tu. Însă, dincolo de această gândire patristică, nu este greu să-L cunoşti pe Dumnezeu.

Lui Israel, Dumnezeu i S-a revelat în nenumărate rânduri. Lui Moise i S-a autodefinit: „Eu sunt cel ce sunt“ (Ieşirea 3, 14). Cuvintele acestea sunt de fapt formularea principiului identităţii din logica formală, fără de care orice logică omenească pare imposibilă: A # A, adică, Existenţa există! Or, când eu spun despre ceva că există, înseamnă că acel ceva a fost posibil, cum de altfel a fost posibilă şi Întruparea lui Dumnezeu. În metalogica lui Dumnezeu, adevărurile se trăiesc, nu se discută.

Sigur, Dumnezeu poate fi cunoscut aşa cum se învaţă la dogmatică prin revelaţia (descoperirea) Sa, fie naturală, fie supranaturală. Se mai vorbeşte şi despre o cunoaştere a lui Dumnezeu catafatică (raţională), prin care Îl cunoaştem pe Dumnezeu numai în calitatea de creator şi susţinător al lumii, şi o cunoaştere apofatică, negrăită. Numai că, prin niciuna dintre ele, Dumnezeu nu poate fi cunoscut în fiinţa Lui. Însă, aşa cum spuneam, existenţa lui Dumnezeu este un postulat al credinţei şi nu poate fi demonstrată ştiinţific, în laborator. Eternitatea, infinitatea, omniprezenţa, omniştiinţa şi omnipotenţa lui Dumnezeu sunt dincolo de ce mintea omului poate cuprinde în sisteme, concepte sau noţiuni.

Idolii care ne înstrăinează de Dumnezeu

Ce rezonanţă are porunca I în cadrul Fericirilor?

Porunca I are rezonanţă în Fericirea a şasea („Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“). Deci, ca să-L poţi vedea pe Dumnezeu nu trebuie să ai conştiinţa încărcată. În Psalmul 50, David Îi cere insistent lui Dumnezeu: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule“ (v. 11). El era conştient de faptul că fără o astfel de curăţenie, vederea lui Dumnezeu îi va fi imposibilă.

Cine păcătuieşte împotriva acestei porunci?

Păcătuiesc în primul rând cei ce nu cred în Dumnezeu - Treime; cei care neagă această singură realitate, cauză a tuturor celorlalte realităţi, preferând şi chiar slujind o pseudo-realitate.

Despre ce „alţi dumnezei“ vorbeşte porunca?

Când porunca spune să nu ai alţi dumnezei, nu se referă la Persoanele care alcătuiesc Treimea, ci se referă la idolii materiali ai lumii acesteia care sunt străini Treimii.

Dogmatica vorbeşte despre Dumnezeu Treime, adică despre Dumnezeu Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane sau, cum se spune în logică, Unu raţional şi Trei existenţial. Sau 1 = 3. Însă Dumnezeu, ca Dumnezeu, are în Sine pe Cuvântul - Hristos Dumnezeu (Ioan 1, 1), căci un Dumnezeu care nu are din veci un Fiu pe care-L iubeşte şi care-L iubeşte, spune părintele Stăniloae, nu poate fi Dumnezeu adevărat. La rândul Său, Cuvântul Cel împreună-veşnic are de înainte de veci pe Duhul Sfânt, Cel de o fiinţă cu El şi purces mai înainte de veci din Tatăl, dar niciodată Aceştia (ca unică fire şi unic Dumnezeu în trei ipostasuri) nu se despart de fiinţa şi firea cea împreună-veşnică1. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune colosenilor: „Cuvântul lui Dumnezeu este mai înainte decât toate şi toate prin El s-au făcut“ (Coloseni 1, 17) sau: „Toate s-au făcut prin El şi pentru El“ (Coloseni 1, 16).

În Pildele lui Solomon citim: „Când El (Dumnezeu) a întemeiat cerurile Eu (Hristos-Cuvântul) eram acolo“ (Pilde 8, 27). Da, acolo era Hristos-Cuvântul, Cel care S-a născut înaintea lui Avraam (Ioan 8, 58), Cuvântul lui Dumnezeu (Apocalipsa 19, 13), Care dintru început era la Dumnezeu (Ioan 1, 2).

Cât despre idoli, fiecare perioadă cu idolii ei. Dacă înainte aceşti idoli erau de lemn sau de piatră, astăzi ei sunt de altă natură; se schimbă cu vremurile. Cert este că ei sunt capabili să ne înstrăineze de Dumnezeu, ca unii ce se substituie Lui. De altfel, Dumnezeu Însuşi ne-a atras atenţia asupra acestui adevăr, spunând: „Nu este alt Dumnezeu decât Mine, Eu sunt singurul Dumnezeu drept şi mântuitor. (...) Întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu altul“ (Isaia 45, 21-22).

Nu suntem opriţi prin această poruncă de la cultul sfinţilor şi al îngerilor?

Nicidecum! Sfinţii nu sunt dumnezei, ci sunt sfinţi. Sfânt înseamnă om îndumnezeit, nu dumnezeu prin esenţă. Îngerii şi sfinţii sunt cei care mijlocesc relaţia noastră cu Dumnezeu. Ei sunt pilde de viaţă trăită în Dumnezeu. Sfântul Pavel spune că sunt casnicii lui Dumnezeu (Efeseni 2, 19), care Îi slujesc Lui neîncetat. Or, cinstindu-i pe cei pe care Dumnezeu Însuşi i-a proslăvit şi pe care i-a îmbrăcat cu slava Sa (Romani 8, 30), cu o cinstire ce li se cuvine, nu aducem nici un prejudiciu adorării pe care o dăm numai lui Dumnezeu, ci dimpotrivă Îl cinstim pe Cel care este izvorul sfinţeniei lor.

Cum se poate apropia omul de Dumnezeu şi astfel să împlinească porunca?

De Dumnezeu nu se poate apropia cineva printr-o speculaţie teoretică, ci cu o inimă străpunsă de conştiinţa micimii şi păcătoşeniei proprii. Numai într-o astfel de inimă Dumnezeu pătrunde cu razele iubirii Sale.

Faptul că Dumnezeu este dincolo de orice afirmaţie şi/sau negaţie, teologic vorbind, nu face cu neputinţă legătura Lui cu noi2. Pe Muntele Sinai, Moise vede mărirea Lui, dar această mărire înseamnă o ieşire a lui Moise din sine spre cele mai înalte, el este atât de furat de mărirea Persoanei lui Dumnezeu, că nu se mai gândeşte la sine, ci îşi iese din sine. O astfel de împărtăşire are loc în vedere (Sfântul Grigorie Palama), căci aici cel ce vede se întâlneşte nemijlocit cu Dumnezeu văzut şi se împărtăşeşte de El, aşa încât de la Dumnezeu văzut vin raze în cel ce vede şi, prin raze, vine El Însuşi ca persoană. Atunci privirea se desăvârşeşte prin faptul că se concentrează numai la Cel cu adevărat Unul întru care se află totul. Această atenţie totală spre El este hrănită de iubirea deplină de El, dar care implică în sine şi ascultarea desăvârşită de El. Aşadar, numai în Dumnezeu, ca parteneri ai Lui, chiar în trup, suntem liberi de toate. În această libertate, Dumnezeu conlucrează numai cu cei ce nu ţin la voia lor (voie care-i ţine despărţiţi de El), cu cei care pentru a-L simţi pe El renunţă la sine aflându-şi întreaga existenţă şi identitate numai în El, care Se sălăşluieşte în cei vrednici, asemenea lui Moise, iar aceştia se fac sălaş Lui. Or, pe Dumnezeu nu trebuie să-L minţim slujind altor dumnezei!

1 Sfântul Nichita Stithatul, Filocalia VI, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977, p. 304.

2 Sfântul Grigorie Palama, Filocalia VII, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977, p. 273.

Citeşte mai multe despre: Decalog