Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Evanghelia de Duminică Bogăţia, între lăcomie şi dărnicie

Bogăţia, între lăcomie şi dărnicie

Un articol de: Pr. lect. dr. Adrian Murg - 17 Noi, 2019

Duminica a 26-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina) Luca 12, 16-21

Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belşug țarina. Și el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Și a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele și bunătățile mele; și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, vese­lește-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori pentru sine însuși și nu se îmbogă­țește în Dumnezeu.

„Fă-mi cunoscut, Doamne, sfârşitul meu şi numărul zilelor mele care ­este, ca să ştiu ce-mi lipseşte. (...) Toate sunt deşertăciuni; tot omul ce viază. Deşi ca o umbră trece omul, totuşi în zadar se tulbură. Strânge comori şi nu ştie cui le adună pe ele” (Ps 38, 5-6.9-10).

Psalmistul David îi cere Domnului arătarea sfârşitului său, pentru a vedea acele lucruri bune care îi rămân de făcut. El ştie că cei mai mulţi oameni socotesc drept realitate ceea ce este doar o umbră. Şi cugetă, de asemenea, la deşarta alergare după lucrurile acestei lumi, după comori sau avere. În Pilda bogatului nebun răsună ecoul acestor gânduri, care conturează şi nucleul învăţăturii Mântuitorului nostru Iisus Hristos despre bunurile materiale.

Obsesia averii ne face insensibili la învăţătura Domnului

Este important să observăm întâi împrejurarea în care a rostit Domnul această pildă. „Zis-a Lui cineva din mulţime: Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea” (v. 13). Mântuitorul tocmai vorbea atunci mulţimilor despre lucruri esenţiale pentru vieţuirea creştină: temerea de Dumnezeu, încrederea în purtarea Sa de grijă şi mărturisirea lui Hristos în faţa lumii prin puterea Duhului Sfânt (Lc 12, 4-12). Observăm de îndată ce nepotrivită este în acel moment cererea acelui om cu mintea plină de gânduri lumeşti. Acesta este tipul omului pe care preocupările personale şi materiale îl fac surd şi nepăsător la învăţătura duhovnicească a lui Hristos. (Mai găsim astfel de cazuri în Sfintele Evanghelii: de pildă, Mt 20, 20-21.) Răspunsul Domnului lămureşte că El n-a venit pe pământ pentru a arbitra astfel de dispute, ci pentru a descoperi oamenilor voia lui Dumnezeu şi calea spre o viaţă autentică, nefalsificată. „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi? Şi a zis către ei: Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale” (vv. 14-15). Putem spune că aceste ultime cuvinte reprezintă şi lecţia pildei.

Nebunia bogatului

Un element prin care Mântuitorul Iisus Hristos atrage atenţia asupra importanţei acestei lecţii este mustrarea acestui bogat de către Dumnezeu Însuşi. În nici o altă pildă Dumnezeu, ca personaj, nu intervine într-un mod atât de direct şi de brutal, cu un cuvânt neîngăduit oamenilor - „Nebune!” (cf. Mt 5, 21-22). Nu este vorba despre slăbiciunea minţii sau despre o boală psihică, ci despre acea nebunie mult mai gravă care Îl neagă pe Dumnezeu (Ps 13, 1; 52, 2) sau Îl înlocuieşte cu o creatură sau o patimă omenească. Din cuvintele citate mai sus, prin care Mântuitorul îşi pregăteşte ucenicii pentru ascultarea pildei - „Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul bogăţiilor sale” (v. 15) -, înţelegem că bogatul era cuprins de patima lăcomiei, era robul lui „a avea”. Despre unul ca acesta Sf. Pavel zice: „Nici un (…) lacom de avere, care este închinător la idoli, nu are parte în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu” (Ef 5, 5). Şi dacă iadul înseamnă singurătate extremă, lipsită de orice comuniune, vedem că omul acesta se afla deja la porţile infernului. Înconjurat de bogăţiile sale, el este absolut singur, iar unicul său partener de dialog, propriul suflet, avea să-i fie luat curând. Sfântul Chiril al Alexandriei observă câteva moduri în care se manifestă nebunia acestui om: a) Cu toate că este foarte avut omul acesta se vaietă ca un sărac: „Ce voi face aflându-mă în puţinătatea mijloacelor neapărat trebuincioase?”; b) el nu se raportează la bogăţiile sale ca un administrator pus de Dumnezeu peste ele, ci le socoteşte doar rodul ostenelilor şi al străduinţelor lui; c) el îşi statorniceşte singur lungimea vieţii, ca şi cum anii acesteia s-ar aduna, precum grânele, de pe faţa pământului; d) el îşi confundă sufletul cu pântecele şi caută să-l hrănească cu mâncări trupeşti.

Un om cu mintea întreagă şi sănătoasă, luminată de har şi nepătrunsă de nebunia lăcomiei şi a dorinţei pătimaşe de a poseda, va privi lumea într-un mod cu totul diferit. Lucrurile şi oamenii vor fi daruri pe care Dumnezeu ni le scoate în cale spre exersare duhovnicească. Atunci când ne comportăm faţă de acestea în conformitate cu raţiunile lor intrinseci, spirituale, descoperim calitatea lor de dar şi dăm slavă Dăruitorului. Când, dimpotrivă, le utilizăm egoist şi pătimaş, spre împlinirea poftelor proprii, atunci întunecăm aceste raţiuni ale lor şi facem din lume un mediu al răului şi al păcatului. Dumnezeu este adevăratul Proprietar al lor, iar omul este doar administratorul sau intendentul lor. Dumnezeu, adevăratul Proprietar, le-a stabilit iniţial o destinaţie colectivă. Lumea este un „depozit” încredinţat de Dumnezeu omului, pentru a fi folosit în mod comunitar, spre folosul general şi spre slava Dăruitorului.

Pericolele bogăţiei

În privinţa bogăţiei, între cele două Testamente există o diferenţă considerabilă. Dacă în Vechiul Testament bogăţia era o binecuvântare, în Noul Testament ea devine o povară care trebuie lepădată. Evanghelia Împărăţiei vesteşte darul total al lui Dumnezeu, comuniunea desăvârşită, intrarea în căminul Tatălui. Însă pentru a primi totul, trebuie să dai totul. Pentru a dobândi mărgăritarul de mare preţ, unica comoară, trebuie să vinzi tot ce ai (Mt 13, 45), căci nu poţi sluji la doi stăpâni (Mt 6, 24). Mântuitorul enunţă o lege absolută care pare a nu cunoaşte nici excepţii, nici atenuări: „Oricine dintre voi nu se leapădă de tot ce are nu poate fi ucenicul Meu” (Lc 14, 33). De-a lungul istoriei, această lepădare de bunurile materiale a fost înţeleasă de către mulţi creştini, cu precădere de cei cu vocaţie monahală, într-un mod radical, ca renunţare concretă la orice fel de avere. Pe de altă parte, Domnul Însuşi declară tocmai privitor la mântuirea celor bogaţi că „la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Mc 10, 26). Căci cei ce trăiesc în lume trebuie să dispună de anumite mijloace materiale. Legat de acestea există, însă, cel puţin două pericole: întrebuinţarea greşită a lor - fie prin zgârcenie, fie prin cheltuieli extravagante - şi dobândirea lor prin mijloace necinstite: furturi, speculaţii dubioase şi, mai ales, nedreptăţirea celor săraci.

Filosofia bogăţiei

Părinţii duhovniceşti ne îndeamnă să facem filosofia experienţelor de viaţă pe care le trăim, adică să le descoperim rostul şi ajutorul pe care ni-l dau în dobândirea mântuirii. A face filosofia bogăţiei înseamnă, în esenţă, a înţelege că aceasta este trecătoare, ca şi viaţa bogatului însuşi, că a fost oferită de Dumnezeu cu multă dărnicie pentru a-l supune pe bogat unui examen moral, de iubire şi de milostenie faţă de semeni, de detaşare faţă de cele lumeşti şi materiale şi de lipire a sufletului de adevăratele bogăţii spirituale şi veşnice. În spiritualitatea ortodoxă, semnificaţia averii materiale constă în posibilitatea de a ajunge prin ea la belşugul spiritual al iubirii şi al faptelor bune. Din această perspectivă, arată Sfântul Vasile cel Mare, „bogat nu este cel care adună mult, ci acela care dăruieşte mult”.

Citeşte mai multe despre:   Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina  -   predica  -   milostenie