Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Evanghelia de Duminică Comoara din cer şi avuţiile pământeşti

Comoara din cer şi avuţiile pământeşti

Un articol de: Gheorghe Holbea - 27 Aug, 2014

Duminica a 12-a după Rusalii (Tânărul bogat) Matei 19, 16-26

În vremea aceea a venit un tânăr la Iisus, îngenunchind înaintea Lui şi zicându-I: Bunule Învăţător, ce bine să fac ca să am viaţa veşnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus i-a răspuns: Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? Atunci Iisus i-a spus: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor şi vei avea comoară în cer, după aceea, vino şi urmează-Mi. Însă, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte mult, zicând: Atunci, cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.

Evanghelia de as­tăzi ne istoriseşte des­pre un tânăr bo­gat care vine la Mân­tuitorul Iisus Hristos şi i se adresează: „Învăţătorule Bun, ce bine să fac ca să am via­ţa veşnică?“ (Matei 19, 16) sau „Ce să fac ca să moştenesc via­ţa veşnică“ (Marcu 10, 17). Mân­tuitorul îi răspunde: „De vrei să intri în viaţă, păzeşte po­runcile“ (cf. Matei 19, 17). A­tunci tânărul a între­bat: „Ca­re?“ Iar Mântuitorul Iisus Hris­tos răspunde citând poruncile prin­cipale din Vechiul Tes­ta­ment, şi anume: „Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; Cin­steş­te pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Matei 19, 18-19). Atunci tânărul I-a răs­puns: „Toate acestea le-am pă­zit din copilăria mea“ (Matei 19, 20), sau: „Acestea toate le-am pă­zit din tinereţile mele“ (Mar­cu 10, 20). Mântuitorul adaugă un sfat: Dacă voieşti să fii de­săvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoa­ră în cer; după aceea, vi­no şi urmează-Mi (Matei 19, 21). La auzul acestui sfat, tâ­nă­rul bogat, care împlinise în via­ţa lui poruncile din Vechiul Tes­tament, a plecat întristat, căci avea multe avuţii (cf. Ma­tei 18, 22).

Sfântul Ioan Gură de Aur, tâl­cuind această Sfântă Evan­ghe­lie, arată că tânărul a venit la Hristos cu inimă bună şi râv­ni­toare, dar a venit la El nu ca la Fiul lui Dumnezeu, ci ca la un înţelept. Spre deosebire de alţii care veniseră să-L is­pi­teas­că, să-L prindă în cuvânt ori să fie vindecaţi ei sau cei a­pro­piaţi ai lor, tânărul bogat a ve­nit să-L întrebe de viaţa veş­nică. Este exclusă orice viclenie sau ipocrizie a tânărului, întru­cât în final vedem că el a plecat întristat.

După plecarea sa, Mântui­to­rul Hristos S-a întors către uce­nici şi le-a zis: Adevărat zic vo­uă, că un bogat cu greu va intra în Împărăţia cerurilor. Şi ia­răşi zic vouă, că mai lesne es­te să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bo­gat în Împărăţia lui Dum­nezeu (Matei 19, 23-24). Prin a­ces­te cuvinte Mântuitorul a a­ră­tat cât de greu se poate mântui un bogat. Unii exegeţi au in­ter­pretat aceste cuvinte a­ră­tând că în Ierusalim exista o poar­tă îngustă, strâmtă şi joa­să, numită „Urechile acului“, iar când o cămilă trecea prin a­ceas­tă poartă, trebuia să înge­nun­­cheze. Alţi interpreţi au tra­dus cuvântul grecesc „kamilos“ prin funia pe care o folo­seau marinarii. Indiferent de in­terpretare, sugestia este foar­te clară: „cu greu vor intra bo­ga­ţii în Împărăţia cerurilor“. U­cenicii plini de mirare L-au în­trebat zicând: „Cine poate să se mântuiască?“ (Matei 19, 25). Răs­punsul a fost „La oameni a­ceasta e cu neputinţă, la Dum­nezeu însă toate sunt cu pu­tin­ţă“ (Matei 19, 26).

Iubirea de bogăţie este idolatrie

Mântuitorul Hristos îi răs­pun­­de tânărului bogat care ca­u­tă desăvârşirea cu un ultim sfat: Dacă voieşti să fii desă­vâr­şit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea co­moa­­ră în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi (Matei 19, 21). A­cest sfat caută să-l elibereze pe tânăr din robia lumii şi de pu­terea celui rău. De aici în­ţe­le­gem că viaţa creştină trebuie să fie o viaţă liberă, des­po­vă­ra­tă de stăpânirea bogăţiei care îl oprimă pe om şi îl supune iu­bi­rii de arginţi.

Din cuvintele Mântuitorului re­iese faptul că posesia ma­te­ria­­lă îl robeşte pe om şi-l îm­pie­di­că să intre în Împărăţia lui Dum­nezeu. „Vinde averea ta“ în­­seamnă să se elibereze de povara bogăţiei materiale şi să se le­pede de toate grijile vieţii. În­ţe­legem mai bine aceasta din pil­dele comorii ascunse în ţ­a­ri­nă şi cea a mărgăritarului de mult preţ în care descoperirea Îm­părăţiei lui Dumnezeu îl fa­ce pe om să vândă întreaga sa avere pentru dobândirea bo­gă­ţiei netrecătoare. Bunurile materiale prin a căror dobândire şi po­sesie oamenii se consideră bo­gaţi sunt neglijabile faţă de totalitatea bunurilor pe care Dum­nezeu le dă tuturor.

În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: „Dum­nezeu dă îmbelşugat, toate cele ce sunt mult mai de trebuinţă de­cât banii, precum aerul, apa, fo­cul, soarele şi toate asemenea a­cestora. Nu se poate spune că bo­gatul se desfată de raza soa­relui mai mult, iar săracul mai puţin. Nu se poate spune că mai îmbelşugat aer respiră cel bo­gat faţă de cel sărac, ci toate sunt deopotrivă şi de obşte. Pen­tru ce, dar, cele mai mari şi mai de trebuinţă şi susţi­nă­toa­re ale vieţii noastre Dumnezeu le-a făcut de obşte, iar cele prea mici şi mai de puţin preţ cum sunt banii, nu sunt obşteşti? Ca să se alcătuiască viaţa noastră şi să avem unde deprinde vir­tu­ţi­le“ (Omilie la statui 2, 6).

De asemenea, şi Sfântul Si­me­on Noul Teolog arată că toa­te lucrurile lumii sunt comune tu­turor oamenilor tot aşa cum sunt comune lumina şi aerul pe ca­re îl respirăm. Toate au fost fă­cute spre folosul şi desfătarea tuturor, fără a le lua cineva în stăpânire. Omul devine prin pa­tima posesiei, apărută din lă­comie, rob şi paznic al celor a­go­nisite. De aceea, bogaţii care dau milostenie nu se îndreaptă prin aceasta, nici nu încetează să fie vinovaţi de lipsurile şi gre­utăţile oamenilor pe care i-ar fi putut ajuta şi nu i-au ajutat. Dumnezeu însă iartă ne­drep­­tatea aceasta şi făgădu­ieş­te că va răsplăti pe omul care dă cu bucurie averea fraţilor lui să­raci dacă el se întoarce liber la Dumnezeu şi urmează calea poruncilor Lui (Cateheza a 9-a).

Omul este iconom sau chi­ver­nisitor al bunurilor aflate la dis­poziţia lui şi nu stăpân al a­ces­tora. De aceea, Sfântul M­a­xim Mărturisitorul face o deo­se­bire între posesia împătimită şi cea nepătimaşă a bunurilor. Iu­birea de bogăţie nu-l lasă pe om să trăiască şi să rodească în credinţă, ci îl duce la moarte spi­rituală. Scriitorul bisericesc Cle­ment Alexandrinul arată că bo­gat nu este cel ce are, ci cel ce dă­ruieşte la rândul său, în­tru­cât dăruirea îl arată pe acela fe­ricit, iar nu averea (Peda­go­gul 3, 6, 35). Deci, bogat nu este cel ce strânge bani sau îşi satis­fa­­ce la nesfârşit dorinţele şi pof­te­le, ci bogat este acela care se mul­ţumeşte cu cât are şi nu pof­te­şte mai mult: „Cea mai mare bo­găţie este să fii mulţumit cu ce ai“ (Cicero). Ceea ce îl face pe om sărac este pofta fără mă­su­ră sau cu nesaţ, de aceea Sfân­tul Ioan Gură de Aur îndeam­nă: „Voieşti să te faci bogat, tu, să­racule? Dispreţuieşte banii a­ces­tei lumi; socoteşte-i a fi ni­mic, după cum nimic şi sunt; lea­­pădă pofta bogăţiei şi te-ai îm­bogăţit“. Adevărata bogăţie es­te ascunsă şi cultivată în sta­rea de sărăcie materială, iar creş­tinul adevărat poate fi să­rac, dar poate să-i îmbo­gă­ţeas­că pe mulţi. Poate să nu aibă ni­­mic, dar să deţină totul. Mân­tui­torul îl cheamă pe om să se eli­bereze de înşelăciunea şi gri­ja lumii şi să se încre­din­ţeze iu­bi­­rii şi proniei lui Dum­nezeu.

În zilele noastre, bogăţia şi să­­răcia sunt realităţi neîncetat ac­tualizate, iar inegalitatea re­par­tiţiei bogăţiei devine tot mai ma­re. În condiţiile în care pre­do­­mină economia cu conţinut mo­netar, şi nu productiv, banul de­vine principalul etalon, iar iu­birea de arginţi devine pati­ma tuturor. Fiind asociată cu vin­derea lui Hristos, iubirea de ar­ginţi este numită de Sfântul A­postol Pavel rădăcina tuturor re­lelor (1 Timotei 6, 10). Banul ca­pătă în viaţa omului dimensiuni metafizice şi devine zeul ma­mona, care se împotriveşte lui Dumnezeu. Părerea că ba­nul ar avea doar o importanţă e­conomică şi socială, fără im­pli­caţii morale, este greşită. Un au­tor creştin atrăgea atenţia a­su­p­ra faptului că banul induce ilu­zia că posedă multe dintre ca­racteristicile unei divinităţi: pa­re că oferă siguranţă, că ne o­fe­ră libertate, că ne conferă pu­tere şi pare să fie omnipre­zent. Iar lucrul cel mai sinistru es­te că îi creează omului iluzia că este atotputernic. Banul a­jun­ge să pretindă loialitatea şi dra­gostea care I se cuvin numai Lui Dumnezeu şi are pute­rea de a ne prinde în capcană.

Camăta, condamnată cu tă­rie în Sfânta Scriptură şi în tra­diţia Bisericii, a devenit mo­da­litatea clasică de a-i exploata pe ceilalţi. A considera că timpul înseamnă bani înseamnă a tran­sforma timpul şi viaţa omu­lui într-o afacere. Globa­li­za­rea banului şi a exploatării ce­lor slabi duce la o şi mai ac­cen­­tuată sărăcire a celor deja s­ă­raci şi la accelerarea acumu­lă­rii bogăţiei de către cei mai bo­gaţi. De asemenea, creşte ten­dinţa oamenilor de a căuta câş­tigul uşor, sub orice formă. În acest registru idolatru, unde suc­cesul se măsoară în funcţie de bani şi de posesiuni, lipsa de scru­pule, specifică epocii noastre, permite recurgerea la ne­drep­­tate, înşelăciune, violenţă, cri­mă, complicitate şi imorali­ta­­te. De aceea este bine să ne a­du­cem aminte de cuvintele Mân­tuitorului, care ne spune: „Ve­deţi şi păziţi-vă de toată lă­co­mia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale“ (Luca 12, 15). Şi adaugă: „Ceea ce la oa­meni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu“ (Luca 16, 15).

Poruncile divine, loc de întâlnire cu Dumnezeu

Faptul că Mântuitorul îl chea­mă pe tânărul bogat să vân­dă toate averile sale şi să-I ur­meze arată că Iisus Hristos es­te capătul poruncilor. Tână­rul bogat trebuia să înţeleagă po­runcile, pe care pretindea că le respectă, drept căi spre în­tâl­n­irea cu Dumnezeu. Urma­rea lui Hristos este consecinţa fi­rească a călătoriei pe calea po­runcilor. Respectarea exteri­oa­ră a poruncilor nu prileju­ieş­te întâlnirea cu Dumnezeu. Tâ­nă­rul bogat Îl întâlneşte pe Fiul Lui Dumnezeu, dar sufle­teşte este departe, de aceea nu poa­te să-L urmeze.

În calitatea lor de cuvinte dum­nezeieşti, poruncile sunt aşa­dar locul întâlnirii omului cu realitatea divină, locul gus­tă­rii Adevărului divin: „Gustaţi şi vedeţi că Bun este Domnul“. Prin poruncile divine omul gus­tă bucuria dumnezeiască, spre de­osebire de principiile şi legile o­meneşti care, fiind lipsite de un suport real, devin artificia­le. Poruncile nu trebuie numai în­tâlnite, ci ele trebuie contem­pla­­te şi cugetate de către om în ca­litatea sa de chip al lui Dum­nezeu şi în devenirea sa spre ase­mănarea cu Dumnezeu: „La po­­runcile Tale voi cugeta şi voi cu­noaşte căile Tale. La îndrep­tă­rile Tale voi cugeta şi nu voi ui­ta cuvintele Tale“ (Ps. 118, 15-16). Împlinirea poruncilor es­te urmată întotdeauna de cu­noaş­terea lui Dumnezeu. Făp­tui­rea şi cunoaşterea sunt nedes­părţite.

Sfinţii Părinţi au arătat de ne­numărate ori că poruncile di­vine nu trebuie să fie reduse la nişte fenomene pur morale. Ast­fel, Sfântul Grigorie Pala­ma, apărându-i pe isihaşti în se­colul al XIV-lea, a arătat că prac­ticarea poruncilor nu este nici­decum inferioară cunoaş­te­rii lui Dumnezeu şi că nu se poa­te separa învăţătura despre A­de­văr de practica Adevărului. Mân­­­tuitorul Iisus Hristos ne spu­­­ne: „Dacă Mă iubeşte cine­va, va păzi cuvântul Meu şi Ta­tăl Meu Îl va iubi şi vom veni la el şi vom face locaş la el“ (Ioan 14, 23).

Sfântul Grigorie Palama a­ra­tă că lucrarea poruncilor du­ce la unirea şi asemănarea cu Dum­nezeu. Păzind poruncile în via­ţa cotidiană, omul ajunge să con­temple poruncile dumne­ze­ieşti din creaţie (raţiunile divi­ne) şi să vadă însăşi Slava lui Dum­nezeu. Contemplarea po­run­­cilor dumnezeieşti este „os­pă­tare din privirea duhov­ni­ceas­că, care se descoperă şi lu­mi­­nează, îndumnezeieşte şi hră­neşte în chip înţelegător pe tot cel ce prin curăţia inimii pe­tre­­ce în ea în chip înţelegător, mai bine zis duhovniceşte“. Ci­ne nu trăieşte în duhul porun­ci­lor lui Dumnezeu zăboveşte în­tr-o lume falsă, într-o pseu­do-realitate, care îi face pe oameni să fie lipsiţi de consisten­ţă, precum „praful ce-l spulbe­ră vântul de pe faţa pământului“ (Ps. 1, 4). Cel care cugetă la „le­gea Domnului ziua şi noap­tea“ (Ps. 1, 2) este „ca un pom ră­sădit lângă izvoarele apelor“ (Ps. 1, 3). El se adapă şi tră­ieş­te din adevăr sau, cum spun Sfin­ţii Părinţi, din izvorul dă­tă­tor de viaţă al poruncilor di­vi­ne în care sălăşluiesc bucuria şi fericirea.

Lucrarea poruncilor este ast­fel nu numai o formă de cu­noaş­tere, ea ne apropie nu numai de lucruri, ci ne apropie de Dum­nezeu. De aceea, poruncile sunt locul unde Îl întâlnim pe Dum­nezeu personal. Iubirea po­runcilor este însăşi iubirea de Dumnezeu, întrucât, după cum arată Sfântul Maxim Măr­­tu­risitorul, Însuşi „Cu­vân­tul lui Dumnezeu se află tainic în fie­care dintre poruncile Sa­le, iar Dumnezeu şi Tatăl se află în­treg nedespărţit în în­treg Cu­vântul Său în chip fi­resc“. Prin ur­mare, cel care pri­meş­te porun­ca dumnezeiască şi o împli­neş­te primeşte pe Cu­vân­tul lui Dum­nezeu Care Se află în po­run­că. „Iar cel ce a pri­mit pe Cu­vântul în porunci a primit tot­odată prin El pe Ta­tăl Care Se află în El în chip firesc şi pe Du­hul Sfânt Ca­re se află în El în chip fi­resc. Cel ce a primit o po­runcă şi a împlinit-o a primit tai­nic pe Sfânta Treime“ (Sf. Ma­xim Măr­turisitorul, Două su­te de ca­pete despre cunoş­tin­ţa de Dum­nezeu, Filocalia 2).

Întâlnirea cu Dumnezeu în po­runci şi primirea Lui în­seam­nă locuirea Celui Necu­prins în ini­mile oamenilor. Po­run­cile con­stituie izvorul unei bu­curii ne­asemuite pe care omul o gus­tă profund nu ca pe un sentiment apărut dintr-o anu­mită sa­tisfacţie intelectu­a­lă, ci dim­po­trivă, ca bucurie a îm­păr­tă­şi­rii de adevărul dum­nezeiesc, a gustării cuvin­te­­lor pe care ni le adresează Cu­vântul lui Dum­nezeu, a hră­nirii cu po­run­cile Sale.

Având în vedere aceste în­vă­ţă­turi ale Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi, înţelegem că nu este esenţial să faci doar fap­te de milostenie. Faptele de mi­lostenie precum ajutorarea să­racilor, milostenia faţă de ei sunt făcute şi de cei care nu cred în Dumnezeu. Milostenia tre­buie să izvorască din aceas­tă întâlnire a omului cu Dum­nezeu. Chiar fapta de milostenie nu este eficientă prin sine în­săşi, ci trebuie să izvorască din darul lui Dumnezeu, întru­cât „fără de Mine nu puteţi face nimic“ (Ioan 15, 5).

În ceea ce priveşte împăr­ţi­rea oamenilor în bogaţi şi să­raci, aceasta se poate face din do­uă perspective: una bazată pe posibilităţile economice sau pe situaţia socială şi cealaltă per­spectivă întemeiată pe baza re­laţiei omului cu Dumnezeu. În concepţia omenească sunt con­sideraţi săraci toţi câţi nu au suficiente bunuri economice şi îşi pun nădejdea în Dum­nezeu, trăind în mod direct de­pen­denţa lor de El. Bogaţi sunt con­sideraţi cei care deţin din bel­şug bunuri economice şi se ba­zează pe ele, uitându-l pe Dum­nezeu. Bogaţii au falsa sen­zaţie a suficienţei de sine, fiind de fapt prizonieri lumii şi robi fricii de stricăciune şi de moar­te. Săracii rămân în hota­re­le firii omeneşti şi caută îm­pli­nirea lor la Dum­nezeu. De a­ce­ea Hristos îi feri­ceş­te ca moş­te­nitori ai Împă­ră­ţiei lui Dum­ne­zeu.

Marile frământări ale lumii mo­derne şi postmoderne au fost drep­tatea socială, egalitatea, des­fiinţarea prăpastiei dintre bo­gaţi şi săraci. Toate aceste de­ziderate au devenit sloganuri uto­pice ale unor ideologii care au distrus omul concret, l-au de­­personalizat. Dreptatea la ca­re aspiră oamenii nu se reali­zea­ză prin fapte omeneşti, ci es­te dreptatea lui Dumnezeu, în­dreptarea „în dar cu harul lui Hris­tos de care ne bucurăm prin credinţă“ (Romani 3, 24). Re­laţia dintre Dumnezeu şi om, fe­lul în care omul se aşază în ico­nomia divină şi pătrunde în lo­gica judecăţilor dumnezeieşti sunt esenţiale pentru lucrarea mân­tuitoare a omului. De ace­ea, adevăratele fapte bune ale o­mului nu pot fi decât fapte te­o­logice în care omul nu face alt­ce­va decât să-I slujească prin se­meni lui Dumnezeu. Drepta­tea la care suntem chemaţi nu es­te o virtute omenească pe ca­re să o săvârşim noi, ci este drep­tatea lui Dumnezeu, care se cere cunoscută, învăţată şi slu­jită până ce noi înşine deve­nim drepţi şi pătrunşi de a­ceas­tă dreptate. Dreptatea socială lu­crată prin activitatea slu­ji­toa­­re şi filantropică a Bisericii es­te, în ultimă instanţă, act li­tur­gic. Lucrarea filantropică a Bi­sericii este intim legată de func­ţia liturghisitoare şi măr­tu­risitoare a Bisericii. Tran­sfor­marea slujirii milostivirii şi a dragostei într-o simplă lucra­re cu caracter social sau de cul­ti­­­v­are a bunăstării desfăşurată du­pă logica umanităţii secula­re sau în temeiul finalităţii po­li­tice devine un simplu acti­vism social.

La oameni aceasta e cu ne­pu­tinţă, la Dumnezeu însă toa­te sunt cu putinţă (Matei 19, 26). Sfântul Ioan Gură de Aur, in­terpretând aceste cuvinte ale Mân­tuitorului, spune că ele se re­fe­ră la lucrarea lui Dum­nezeu, ele arată că cel care vrea să îndeplinească porunca are nevoie de mult har. Prin a­ces­tea a mângâiat sufletele cu­tre­murate de spaimă ale uceni­ci­­lor, iar privirea Lui blândă şi dul­ce a potolit neliniştea lor. Mân­tuitorul i-a încurajat şi le-a vor­bit de puterea lui Dum­nezeu în care trebuie să aibă în­credere, rugându-L să le aju­te în această luptă pentru a do­bân­di viaţa veşnică.

Sfântul Grigorie Palama ne în­vaţă că mântuirea este darul ex­clusiv al lui Dumnezeu, iar vir­tuţile şlefuiesc sufletul pentru ca acesta să primească ha­rul tainic al dumnezeirii. Mân­tu­i­rea nu poate fi percepută ca o recompensă pentru asceza pe ca­re o săvârşesc sufletul şi tru­pul nostru. Asceza ca nevoinţă îl aşază pe om în darul lui Dum­nezeu. În cazul în care es­te un merit care ni se cuvine, a­tunci nu mai poate fi darul ex­clu­­siv al lui Dumnezeu, ci ca­do­ul pentru binele săvârşit. Lo­gi­ca darului este aceasta: pri­meşti ceva care simţi că de­pă­şeş­­te puterile şi meritele tale. Da­­rul te uimeşte pentru că nu-l me­riţi. Cadoul ţi se cuvine pentru că este o răsplată a unui e­fort depus. Mântuirea este un pro­ces al înfierii, al îmbrăcării în har şi al depăşirii tuturor ne­pu­tinţelor firii omeneşti. De a­ceea, Mântuitorul le răspunde u­cenicilor: „Cele ce sunt cu ne­pu­tinţă la oameni sunt cu pu­tin­ţă la Dumnezeu“.