Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Evanghelia de Duminică Comunicarea agapică a Domnului, apa cea vie a Duhului

Comunicarea agapică a Domnului, apa cea vie a Duhului

Un articol de: Pr. Nicolae Dascălu - 29 Mai, 2016

În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi au băut din ea el însuşi şi fiii lui, şi turmele lui? Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti Proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristos? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţă veşnică, pentru ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă, şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.

Dacă în duminica precedentă ne-am bucurat împreună, la scăldătoarea Vitezda, de vindecarea trupească a unui om bolnav de 38 de ani, astăzi, Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne cheamă în Samaria, la fântâna dăruită de patriarhul Iacov fiului său Iosif. La izvorul cel binecuvântat din vechime, oamenii nu vin să caute tămăduire miraculoasă de vreo boală a trupului, ci vin cei sănătoși, să scoată apă proaspătă pentru existența lor de fiecare zi.

Femeia de la fântâna lui Iacov, paradigma umanității ce caută drumul spre casa Tatălui

Pericopa evanghelică a Duminicii a 5-a după Sfintele Paști (Ioan 4, 5-42) este un adevărat balsam duhovnicesc. Dumnezeu răspunde frământărilor existen­țiale de totdeauna și de pretutindeni ale oamenilor: unde se află apa cea vie, din care dacă bea cineva nu mai însetează niciodată; care este adevărata închinare pe care suntem datori să o aducem Domnului Dumnezeu; cum ne schimbă întreaga viață întâlnirea cu Mesia despre care au prevestit profeții din vechime. Sfinții Părinți ai Bisericii au tâlcuit cu mult har miezul cuvintelor Mântuitorului din convorbirea cu femeia samarineancă și ne-au dăruit și nouă în slovele cărților de învățătură merinde de înțelepciune și călăuze pe calea mântuirii.
Astfel, în interpretarea mistagogică a Sfântului Maxim Mărturisitorul, femeia care vine să ia apă de la fântâna lui Iacov este paradigma umanității căzute în păcat, a umanității care caută, prin împlinirea poruncilor Legii, drumul către casa Tatălui ceresc. Pe de altă parte, Sfântul Chiril al Alexandriei ne-a lăsat o operă monumentală, inspirată din versetul 23 al capitolului patru din Evanghelia după Ioan: „Închinarea și slujirea în duh și adevăr”, tradusă și în limba română și publicată în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”. Cuvintele Domnului: „Crede Mie, femeie, că vine ceasul când nici în muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui. Voi vă închinați la ce nu știți, noi ne închinăm la ce știm, pentru că mântuirea este de la Iudei. Dar vine ceasul, și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și adevăr” (Ioan 4, 21-23) și legătura interioară dintre Vechiul și Noul Testament, patriarhul alexandrin le descrie printr-o analogie din lumea noastră: „Iar lucrătorii în aramă, când voiesc să toarne o statuie, îi alcătuiesc mai întâi chipul moale în ceară, apoi topind arama în foc, o varsă peste forma din ceară și duc astfel lucrarea spre chipul deplin și frumos. Adăugându-se apoi peste trăsături felurimea culorilor și arama fierbinte topind ceara, s-ar părea că formele dintâi și de la început s-au șters și s-au desființat repede. Dar lucrul nu s-a petrecut de fapt așa. De aceea și sculptorul, și zugravul vor spune cu dreptate: Nu am stricat schițele, nu am făcut chipurile cu totul netrebuincioase, ci mai degrabă le-am împlinit. Căci ceea ce se vedea în umbre și chipuri mai puțin clar și frumos a înaintat la o formă mai bună și mai clară” (Sfântul Chiril al Alexandriei, "Scrieri", partea întâi: `Închinarea și slujirea în duh și adevăr~, trad. de pr. prof. Dumitru Stăniloae, PSB 38, EIBMBOR, Bu­curești, 1991, p. 17).

Hristos nu refuză nimănui dialogul

Ca o fântână adâncă a dreptei învățături de credință este Evanghelia duminicii de astăzi și de fiecare dată trebuie să o primim cu luare-aminte, cu smerenie și în stare de rugăciune. Prin faptele Sale minunate și prin cuvintele Sale, Mântuitorul Iisus Hristos coboară Împărăția lui Dumnezeu în inimile oamenilor. Însă nu numai conținutul cuvintelor Sale este minunat, ci și modul cum comunică Domnul. „Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 10).
Succesiv, în tabloul de la fântâna lui Iacov se cuprind trei registre de comunicare: dialogul Mântuitorului cu femeia samarineancă în căutare de apă, convorbirea cu ucenicii care plecaseră după hrană în oraș și sfătuirea cu locuitorii din Sihar, receptivi la noutatea mesajului transmis de femeia pe care o cunoșteau ca făcând parte din comunitatea lor.
Domnul Iisus Hristos inițiază dialogul cu femeia samarineancă trecând peste cutuma care interzicea iudeilor să vorbească cu samarinenii, din motive religioase: cei drepți nu pot intra în dialog cu cei întinați, care nu respectă Legea întru totul. Astfel, scriptura Noului Testament stă mărturie că Hristos nu refuză niciodată dialogul, El vorbește tuturor acelora care, într-un fel sau altul, ajung să-L vadă.
Domnul se adresează femeii samarinence cu delicatețe, dar și cu fermitate, iar cuvintele Sale au darul de a pune în mișcare apele cele mai adânci ale sufletului ei. Învățătorul Cel Bun nu este mustrător și nici nu arată dispreț față de firul sinuos al vieții persoanei din fața Sa. El o conduce ca un Pedagog divin către cunoașterea a ceea ce este esențial în viața fiecăruia dintre oameni: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4, 10). În cercul strâmt al nevoilor vieții cotidiene, intrăm adesea în rutina grijilor pentru ziua de mâine, pentru ce vom mânca și ce vom bea, pentru obținerea plăcerilor imediate. Ne închidem tot mai mult în labirintul căutărilor telurice și doar glasul Domnului ne luminează calea, ca să înțelegem cuvântul Lui: „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5).

După convorbirea cu Iisus, samarineanca devine vestitoare a venirii lui Mesia printre oameni

Cuvintele Domnului sunt vii pentru că sunt „duh și viață” (Matei 24, 35) și pentru că sunt „cuvintele vieții veșnice” (Ioan 6, 63); ele au o valoare netrecătoare pentru că au puterea de a ierta păcatele oamenilor; cuvintele Domnului sunt un mod de exprimare a puterii Sale dum­nezeiești.
Convorbirea cu Iisus a ajutat-o pe femeie să vadă propria viață dintr-o altă perspectivă - cea a împăcării cu Dumnezeu și a eliberării de povara cea grea a păcatelor. De aceea, femeia lasă la fântână găleata cu care venise - expresie a capacității sale limitate de a căuta și înțelege; ea pleacă spre casă purtând în inima sa prospețimea cuvintelor primilor ucenici ai Domnului: „Am aflat pe Mesia” (Ioan 1, 41). De acum înainte ea devine mărturisitoare a întâlnirii cu Hristos și vestitoare a venirii lui Mesia printre oameni.
Cu ucenicii Săi, Domnul vor­bește într-un alt registru, pentru că ei aveau deja cunoștința împreună-lucrării cu Dumnezeu. Foamea trupului și nevoia de hrană sunt pentru Hristos prilejuri de a vorbi despre „pâinea vieții”, căci El va spune despre Sine: „Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 35). Apostolii Domnului l-au urmat cu credință și ulterior au înțeles că pâinea cea dintâi este împlinirea voii lui Dumnezeu și lucrarea cea după duh între oameni. Rânduiala lui Dumnezeu se împlinește în lume în timpurile mesianice prin sinergia dintre har și voința liberă a oamenilor, dar și prin împreună-lucrarea celor care seamănă cu a celor ce strâng recoltele.

Cuvintele izvorâtoare de tămăduire ale lui Hristos au fost lumină și zi de sărbătoare pentru cei din Sihar

Cea de-a treia categorie de vorbitori cu Domnul din Evanghelia de astăzi o formează locuitorii din oraș. Ei au ascultat vestea mântuirii din gura femeii care s-a întors cu totul schimbată de la fântână. Cuvintele credinței au rodit în inimile lor și ei au venit cu bucurie să cheme pe Domnul în cetatea și în casele lor. Ei și-au vestit unii altora prezența divină, au multiplicat binele primit și astfel au atras binecuvântarea lui Dumnezeu peste comunitatea lor. Apropierea Lui, blândețea și cuvintele izvorâtoare de tămăduire erau pentru ei lumină și zi de sărbătoare, după cum spune psalmistul: „Umplu­tu-ne-am dimineaţa de mila Ta şi ne-am bucurat, şi ne-am veselit în toate zilele vieţii noastre” (Psalm 89, 16).

În arșița amiezii acestei vieți avem nevoie cu toții de apa cea vie a Duhului

Dintotdeauna comunicarea între oameni a influențat mersul ascendent sau decăderea unei comunități. Într-o lume tehnologizată, în care comunicarea și relațiile publice sunt considerate cheia succesului sau piatră de poticnire, ne putem întreba, ce impact mai are mesajul Evangheliei de astăzi? În „satul global”, diversitatea e privită cu respect, și aici regăsim și tipurile de oameni despre care am vorbit: femeia samarineancă în căutare de apă, ucenicii plecați după hrană, locuitorii marilor orașe în așteptare de noutăți și miracole. Pentru fiecare, Domnul are cuvinte de folos și locuri de întâlnire la izvoare. Noi, ucenicii Domnului, secerăm ceea ce n-am semănat și gustul dulce al „Pâinii vieții” ne îndeamnă să cultivăm, „cu timp și fără timp” (2 Timotei 2, 4), sămânța cea bună a Evangheliei, închinarea și slujirea „în duh și adevăr”, urmând cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Vă îndemn, deci, fraților, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăți­șați trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească” (Romani 12, 1).
Experiențele părinților noștri duhovnicești, educația teologică și religioasă, deprinderea metodelor moderne de comunicare ne sunt pilduitoare și folositoare în lucrarea de semănare a cuvântului lui Dumnezeu și de seceriș al roadelor duhovnicești. Dincolo de tumultul și reverberațiile modernității - cu excesele ei de comunicare funcțională, ne întoarcem mereu însetați în căutarea fântânii lui Iacov, în arșița amiezii acestei vieți pline de zgomot și poluare. Este propriu lumii să alerge neîncetat după hrană și după apă. Dar și acum, ca și atunci, ea are nevoie de apa cea vie a Duhului, de mângâierea și de iubirea Domnului, manifestată prin comunicare agapică. Cel mai mare predicator al creștinătății, Sfântul Ioan Gură de Aur, ne spune: `Fiecare dintre voi, iubiților, dacă voiește, poate să fie dascăl, dacă nu al altuia, cel puțin al său. De aceea mai întâi învață-te pe tine însuți. Dacă vei învăța toate câte a poruncit Domnul, prin aceasta vei câștiga mulți imitatori. După cum lumânarea când este aprinsă poate să aprindă mii de mii de lumânări, iar când este stinsă, nici sieși nu poate să-și procure lumină, și nici pe altele nu poate să le aprindă, tot așa este și cu viața curată: dacă lumina din noi este strălucitoare, atunci vom putea face mii de discipoli și dascăli, căci noi stăm în fața lor ca un arhetip, ca un model demn de imitat, adică pildă vie de fapte bune. Niciodată nu vor putea folosi pe auditori cuvintele noastre, pe cât le vor folosi viața noastră cea neprihănită” (`Comentarii sau explicarea Epistolei a II-a către Tesaloniceni~, omilia V).
Fie ca Hristos-Dumnezeu să aprindă în noi lumina Sa cea iubitoare de oameni, să ne hrănească pe noi cu dumnezeieștile Sale Taine, să ne potolească setea de viață cu apa cea vie a Duhului, ca să dăruim și altora din roadele darurilor Sale!