Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Evanghelia de Duminică Credinţa fariseului

Credinţa fariseului

Un articol de: Pr. Prof. Univ. Petre Semen - 08 Sep, 2007

Evanghelia duminicii dinaintea Înălţării Sfintei Cruci

(Convorbirea lui Iisus cu Nicodim)

Ioan 3, 13-17

13. Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.

14. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului,

15. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

16. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

17. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.

Această convorbire tainică, relatată doar de Evenghelistul Ioan, am putea s-o definim drept „dilema nicodemică“, dacă luăm în calcul dorinţa arzătoare a acelui fariseu de a rămâne cu autoritatea socio-profesională neştirbită, dar şi cu conştiinţa împăcată că şi-a făcut şi datoria faţă de suflet.

Acest Nicodim este tipul omului de lume care nu vrea să rişte nimic profesional în favoarea credinţei. Pe de altă parte, este posibil ca el să fi fost totuşi un om bine intenţionat, dar nu era dispus să-şi pericliteze poziţia sa de lider spiritual al iudeilor, întrucât evanghelistul ne informează că era un membru marcant al Sinedriului.

Cel ce judecă cu părtinire, se crede mai puternic decât Dumnezeu

Nicodim, în calitate de membru al Sanhedrinului, alături de colegii săi, avea un rol esenţial în păstrarea unităţii de credinţă şi respectarea atentă a legii lui Moise. Aşa cum rezultă şi din Evanghelii, Sinedriul sau Sanhedrinul era la iudei acel vestit Colegiu Judecătoresc sau Consiliul Suprem de Judecată. În acest for suprem de judecată nu putea accede oricine şi oricum. Istoricul iudeu Josephus Flavius ne informează că acei bărbaţi care aveau onoarea de a fi nominalizaţi ca membri ai Sinedriului trebuiau „să se distingă cel mai mult prin integritatea morală şi râvnă nedisimulată în împărţirea dreptăţii, iar sentinţele lor nu puteau fi infirmate decât dacă se adeverea că au primit bani pentru a încălca dreptatea sau dacă a intervenit o altă pricină dovedind că n-au dat o sentinţă corectă“.

Conform prevederilor legii mozaice care stipula clar că nu trebuie să cauţi la faţa omului când împarţi dreptatea, verdictele judecătorilor nu trebuiau să se raporteze nici la setea de câştig, nici la trecerea de care se bucură anumite persoane, ci numai dreptatea să stea deasupra tuturor împrejurărilor. Dacă lucrurile nu stau aşa, înseamnă că Dumnezeu este dispreţuit şi considerat mai slab decât cei protejaţi de judecători, care, temându-se de puterea deţinută de aceştia, le-au dat un verdict favorabil. Dreptatea este tăria Domnului, iar cel ce o respectă îl cinsteşte de fapt şi pe Dumnezeu. Dimpotrivă, cel ce ocupă o funcţie mare, atunci când se arată părtinitor, se pretinde a fi mai puternic chiar şi decât Dumnezeu Însuşi.

Interdicţii la Sinedriu

Din scrierile nou-testamentare ar părea că dacă Sinedriul avea drept de moarte şi de viaţă, ar părea un tribunal foarte crud şi care ar fi avut scopuri mereu vindicative. Totuşi, lucrurile nu stăteau tocmai aşa, întrucât la alegerea membrilor săi, conform Talmudului, erau preferaţi doar cei ce probau că sunt plini de milă. Ca urmare, în iudasim circula adesea aforismul: Nu admitem în Sanhedrin un bătrân, un eunuc şi nici vreun om care nu are copii…sau cu inima aspră. Se subînţelege care era logica. Bătrânul putea adesea cădea în senilitate şi nu mai facea o dreaptă judecată, iar eunucul şi cel fără copii nu făceau parte din rândul oamenilor normali şi deci incapabili de

a-i înţelege şi judeca just pe alţii. De asemenea, cu totul nedemni pentru o asemenea calitate se considerau şi cei împătimiţi de jocuri de noroc, cei care împrumutau pe alţii de bani şi pretindeau dobândă, cei care pariau la curse, precum şi cei care făceau negoţ cu produsele realizate în anul sabatic, presupunân-du-se că persoanele stăpânite de astfel de patimi se puteau uşor lăsa influenţaţi.

„Judecătorii să facă cercetări amănunţite“

Revenind la Nicodim, subliniem că acelaşi Evanghelist Ioan (cap. 7, 50-52) ne ajută să întrevedem caracterul acestui bărbat al cărui nume înseamnă „cuceritor de popor“, când intervine cu curaj şi profesionalism, neagreând încercarea colegilor săi de a-L acuza pe Iisus, fără a-i oferi şi şansa de a se apăra, întrebându-i: „Legea noastră osândeşte ea pe om înainte ca să-l asculte şi să ştie ce face?“. De fapt, acesta cita din legea marelui profet Moise care stipula: „Am dat următoarea poruncă judecătorilor voştri: să ascultaţi pe fraţii voştri şi să judecaţi după dreptate“ ( Deut. 17, 4). La acestea, legea mai adăuga: „De îndată ce vei lua cunoştinţă şi vei afla lucrul acesta, să faci cercetări amănunţite“. Prin intervenţia sa în favoarea lui Iisus, Nicodim s-a dovedit a fi un om al legii şi al dreptăţii, când şi i-a trimis pe colegii săi, care, din cauza urii, erau predispuşi la o judecată pripită şi nedreaptă, la consultarea legii ce zice: „Judecătorii să facă cercetări amănunţite“ (Deut. 19, 18).

Elita evreilor de acum 2000 de ani

Cât priveşte convingerile religioase ale lui Nicodim, se vede de departe că era un fariseu convins. Cine erau fariseii? Fariseii se constituiau într-o sectă religioasă a iudeilor, extrem de activă în vremea lucrării misionare a lui Iisus. Însuşi cuvântul „fariseu“ însemna „cel separat“ sau „cel care separă“, dar şi „cel care explică“. Sensul cuvântului nu era nici pe departe cel peiorativ, frecvent folosit astăzi printre creştini. Termenul îl desemna atât pe cel care se dedica comentariului asiduu a Torei (Legea iudaică), cât şi rigorismului religios-moral care-l separa pe credinciosul fariseu de restul poporului. Prin urmare, numele poate fi interpretat ca referindu-se şi la convingerile lor politice, şi atunci prin cuvântul „fariseu“ se poate înţelege tot „cel separat“, adică cel cu o altă opinie politică sau, dacă ne raportăm la aspectul religios, era cel cu un alt comportament, precum şi cel ce interpretează altfel legea.

Această grupare iudaică şi-ar datora numele, fie rigorismului vieţii, în ideea că voiau ca printr-o viaţă morală ieşită din comun să se separe de restul poporului iudeu, fie din cauza îndeletnicirii lor aproape permanente cu studiul şi comentariul legii. Printre altele, idealul lor era de a păstra cu price preţ învăţătura lui Moise. În calitatea lor de apărători înflăcăraţi ai religiei mozaice, nu este de mirare că Evanghelia îi prezintă, într-adevăr, dintr-o perspectivă foarte defavorabilă.

Un fariseu cu dragoste faţă de Hristos

Ca unul care venise tocmai să plinească legea lui Moise, pe care o găsea ca nedesăvârşită, Iisus a intrat inevitabil în conflict cu fariseii. Deşi erau în număr de numai 5.000 de persoane, aveau o mare influenţă asupra societăţii timpului. Fiind şi o elită intelectuală a vremii, fariseii s-au remarcat ca excelenţi interpreţi ai Scripturilor şi aşa se şi explică faptul că Nicodim a putut, cu ajutorul Bibliei, să-L identifice pe Iisus ca pe un trimis de excepţie al lui Dumnezeu. Un alt amănunt important privind stilul lor de viaţă şi educaţie era şi acela că îşi recrutau membrii dintre straturile cele mai umile ale societăţii şi aveau ca principiu de viaţă zicala: „să nu fii povară nimănui“. Ca urmare, îndeplineau cu bucurie chiar şi cele mai umile activităţi. În mod cert, de la aceştia Sf. Pavel a păstrat obiceiul de a se întreţine singur, împletind foi de cort. De această muncă umilă nu se ruşinau nici cei mai de vază dintre fariseii învăţaţi. De fapt, Talmudul subliniază că părintele care nu îşi învaţă copilul o meserie îl ajută ca la maturitate să devină tâlhar şi hoţ.

Nicodim este prezentat de Ioan ca unul dintre cei mai proeminenţi reprezentanţi ai iudeilor şi un membru de vază al Sanhedrinului, dar şi unul dintre oamenii de elită ai fariseilor, care-i recunoaşte lui Iisus calitatea de Mare Învăţător. Mai presus de toate calităţile intelectuale, acest Nicodim era un om bun, iar această calitate şi-o dovedeşte nu numai când îi ia apărarea lui Iisus, ci mai ales la moartea Sa, când a venit la mormântul Lui aducând cu sine o amestecătură de smirnă şi aloe, ca să îmbălsămeze trupul lui Iisus.

Dacă în timpul activităţii misionare a lui Iisus a preferat să se ascundă, după moartea Domnului, ca om, încetează să se mai ascundă de colegii şi confraţii lui, ci lucrează pe faţă. Întreprinderea sa de pe urmă probează fără nici un dubiu cât de pătruns a fost la inimă de cuvintele lui Iisus de la prima convorbire tainică cu Domnul - este posibil să mai fi avut şi altele - şi cum a lucrat harul divin în el.

Nicodim, convertit la creştinism?

Din experienţa lui Nicodim învăţăm că credinţa vine şi se consolidează din auzirea cuvintelor lui Dumnezeu. Dacă la început a părut că nu înţelege cuvintele Domnului despre necesitatea naşterii din nou sau de sus, în mod sigur Nicodim a început să pună în practică învăţăturile lui Iisus, întrucât acelaşi evanghelist - la cap. 7, vers. 50 - ne informează că i-a luat apărarea Domnului în faţa sinodului, periclitându-şi poziţia şi prestigiul. Şi Talmudul iudaic vorbeşte despre un oarecare Naqdeman (probabil acelaşi Nicodim) că mai târziu a trecut la creştinism şi, ca urmare, a fost exclus din Sinagogă. În orice caz, dacă Sf. Ioan, spre deosebire de ceilalţi evanghelişti, vorbeşte despre el de trei ori, înseamnă că, între timp, a ajuns un membru marcant al Bisericii primare şi probabil şi cu o mare influenţă printre creştini.

Primul lucru pe care-l învăţase Nicodim de la Iisus ar fi că nu-i suficient doar să-L mărturiseşti pe Iisus şi să lauzi minunile sale, fiindcă a fi credincios nu înseamnă doar a-L aproba prin vorbe pe Domnul. „Că nu tot cel ce-Mi zice: „Doamne, Doamne“ va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce va face voia Tatălui Meu cel din ceruri (Mt. 7, 21), iar voia Tatălui - adaugă Sf. Chiril al Alexandriei - este ca omul să se facă părtaş al Sfântului Duh, născându-se din nou, la o viaţă neobişnuită şi nouă şi să devină chiar de aici, de pe pământ, cetăţean al cerului.

În concluzie, să reţinem că nimeni nu poate avea siguranţa mântuirii dacă se limitează doar la a avea o religie pur legalistă ori formală. Viaţa autentic creştină nu presupune doar o modificare de moment, o îmbunătăţire a omului vechi, ci o transformare radicală a firii, sinonimă cu naşterea din nou.