Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Evanghelia de Duminică Credința în Hristos face potecă printre valurile mării

Credința în Hristos face potecă printre valurile mării

Un articol de: Pr. Prof. Dr. Ioan-Vasile Leb - 18 Aug, 2019

Duminica a 9-a după Rusalii (Umblarea pe mare – Potolirea furtunii) Matei 14, 22-34

În vremea aceea, Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă îna­intea Lui pe ţărmul celălalt, până ce va da drumul mulţimilor. Iar El, dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Şi făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era deja în mijlocul mării, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.

Pericopa evanghelică din această duminică (Matei 14, 22-34), intitulată Umblarea pe mare – Potolirea furtunii, este o continuare firească a celei de duminica trecută, în care sunt istorisite minunea înmulțirii pâinilor și hrănirea în pustie, cu doar cinci pâini și doi pești, a unui număr de peste cinci mii de oameni. Sfântul Evanghelist Matei ne spune mai departe că, după această minune, Mântuitorul îndată a silit pe ucenici să intre în corabie și să treacă pe țărmul celălalt al Mării Tiberiadei, spre Betsaida, iar El s-a suit în munte, ca să se roage singur acolo. Între timp se făcuse seară, iar corabia, ajunsă deja la o mare distanță de țărm, se străduia să înfrunte valurile făcute de furtuna care se dezlănțuise. Târziu în noapte, Mântuitorul S-a îndreptat spre ei, mergând pe mare ca pe uscat. Era la a patra strajă din noapte, spune evanghelistul. Precizăm că, la evrei, ziua începea la ora 6 dimineața și ținea până la 6 seara (18), iar noaptea era împărțită în patru străji: straja întâia începea la ora 6 seara (18) și ținea până la ora 9 (21), straja a doua ținea între orele 9 (21) şi 12 (24), straja a treia între orele 12 (24) şi 3, iar a patra între 3 şi 6 dimineața. Așadar, în acest interval de timp s-a petrecut evenimentul relatat de Sfântul Matei. O noapte întreagă, ucenicii s-au luptat cu valurile, ceea ce i-a îngrozit. Când l-au văzut pe Mântuitorul mergând pe apă ca pe uscat, ucenicii s-au înspăimântat și mai mult, crezând că este o nălucă sau o fantomă, și au început să strige. Cu blândețe, dar și cu fermitate, Mântuitorul i-a liniștit, spunându-le: „Îndrăz­niți, Eu sunt; nu vă temeți!” Și ei s-au mai liniștit. Totuși, încă se îndoiau că ceea ce vedeau era real și că Cel care se apropia de ei era chiar Mântuitorul, nu o nălucă. Ceva mai curajos, Petru voia să se convingă pe sine însuși, dar și pe ceilalți, că ceea ce vede este adevărat și îndrăznește să I se adreseze Celui de pe valuri: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă”, iar Iisus i-a spus foarte simplu: „Vino!”. Sfântul Evanghelist Matei continuă istorisirea celor întâmplate astfel: Petru primește confirmarea identității lui Iisus, este mustrat pentru puțina lui credință, iar ucenicii recunosc dumnezeirea lui Iisus în urma potolirii furtunii.

O minune spre lămurirea ucenicilor

Deși textul pericopei este foarte simplu și limpede, există câteva lucruri care trebuie subliniate. Îna­inte de toate, avem aici două minuni săvârșite de către Mântuitorul, și anume, mersul pe apă și potolirea furtunii. Amândouă sunt minuni fiindcă depășesc legile firești, lucrând împotriva legilor naturale. Mântuitorul a mers pe apă ca pe uscat, având puterea dumnezeiască, și cu aceeași putere a potolit furtuna pe loc. Sigur că El putea să ajungă la ucenici și în alt mod, datorită aceleiași puteri dumne­zeiești, dar a ales această cale care se înscrie perfect în pedagogia Sa divină prin care îi învăța pe ucenici și pe cei din jurul Său cu vorba și cu fapta, cu minunea, căci la Dumnezeu minunea nu este imposibilă. Petru a mers pe mare ca și Mântuitorul, nu prin capacitatea sa naturală, ci tocmai prin puterea Mântuitorului care făcea posibil acest lucru. Când el s-a îndoit, a și început să se scufunde, fiind lipsit de forța care-l susținuse până atunci; revenise doar la propriile-i puteri. La strigătul lui după ajutor, îl salvează tot Mântuitorul, întinzându-i mâna Sa. Ne putem întreba foarte simplu: De ce Mântuitorul a ales tocmai minunea mergerii pe mare? Pentru a răspunde, va trebui să ne reîntoarcem la minunea înmulțirii pâinilor, istorisită și de către Sfântul Evanghelist Marcu la capitolul 6, 37-52, unde ni se spune că apostolii, deși chiar prin ei se împlinea această minune, „nu pricepuseră nimic din minunea pâinilor, deoarece inima lor era învârtoșată” (Matei, 6, 52). Și în această stare de spirit s-au urcat în corabie. Cunoscându-le adâncul sufletului, Mântuitorul știa că erau nelămuriți în legătură cu evenimentul petrecut doar cu câteva ore mai devreme. Nu-i putea lăsa într-o astfel de situație, având în vedere misiunea deosebit de dificilă pentru care El îi pregătea. Ei trebuiau să aibă o credință puternică, de nezdruncinat, pentru a depăși greutățile pe care aveau să le întâmpine în viitorul apropiat. Pentru aceasta, El trebuia să le dea un semn special prin care să le arate dumnezeirea Sa, adică, să le ofere o minune specială, ca ei să înțeleagă limpede că Iisus era Dumnezeu și Mesia Cel vestit de proroci și așteptat de poporul lui Israel. Și ei au înțeles deplin aceasta după ce au văzut cele întâmplate. De aceea, la urcarea Mântuitorului în corabie, I s-au închinat, zicând: „Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu” (Matei 14, 33). Le va fi spus și alte lucruri ca să-i liniștească deplin, vorbind cu ei până au ajuns pe țărmul celălalt. Acum, încrederea și mărturisirea lor erau complete și de nezdruncinat, așa cum se va întâmpla și cu Toma ceva mai târziu, care ceruse dovada Învierii Sale. În fața dovezii, nici Toma nu a mai putut spune decât „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Atât Petru, cât și Toma au cerut semn palpabil și li s-a dat, de față fiind nu doar ei, ci toți apostolii. A fost dovada faptului că prezența Mântuitorului era reală, nu o nălucire sau o halucinație, cum au încercat să susțină unii detractori ai creștinismului.

Îndoiala blochează înaintarea spre ținta Hristos

O ultimă întrebare este următoarea: „Fost-a Petru necredincios?” Mântuitorul Însuși i s-a adresat spunând: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”, însemnând că Petru era, de fapt, credincios, însă nu îndeajuns. După spaima cauzată de furtună și de vederea surprinzătoare a Mântuitorului, a găsit, totuși, curajul de a porni pe apă către Acesta. Numai că, văzând vântul puternic, și-a pus din nou întrebarea dacă este El sau o nălucă, adică s-a îndoit, credința lui a scăzut și a început să se scufunde. Ajutorul a venit de la Cel care era, de fapt, direcția și ținta la care voia să ajungă. În momentul în care legătura puternică a credinței a scăzut, apa nu mai era un suport pe care el să înainteze. Evident că Mântuitorul îl putea susține și altfel, însă era necesar ca Petru să conștientizeze cele întâmplate și să fie total încredințat de puterea divină a Mântuitorului într-un mod indubitabil. Și a făcut această verificare a credinței sale de față cu toți ceilalți apostoli. Prin aceasta s-a dovedit din nou puterea credinței, care poate muta chiar și munții. Iar mărturisirea făcută de apostoli înaintea Mântuitorului arată tocmai această credință puternică pe care ei o vor dovedi în tot timpul predicării Evangheliei Mântuitorului.

Abordarea în cheie simbolică a potolirii furtunii și a mersului pe mare

Dar pericopa Evangheliei de astăzi poate fi interpretată și în alt mod, ea fiind foarte bogată în semnificații bine conturate. De pildă, marea închipuie lumea cu valurile și furtunile ei, iar corabia plutind pe mare simbolizează Biserica lui Hristos, Capul și Cârmaciul ei, în timp ce apostolii ne reprezintă pe noi, toți credincioșii, care trebuie să vestim Evanghelia mântuitoare cu timp și fără timp, de e soare sau furtună. Pildă și ajutor pentru noi este Mântuitorul, dar și apostolii și norul de necuprins al sfinților, al martirilor și al mărturisitorilor care și-au dat viața și au mărturisit, în ciuda tuturor piedicilor, că Iisus Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Mesia, în care s-a împlinit toată Legea și prorocii. Căci, din înaltul cerului, Mântuitorul vede furia valurilor lumești și luptele noastre împotriva păcatului și a dușmanilor Bisericii. Ca și în cazul lui Petru, El intervine la timpul potrivit, întărindu-ne și dăruindu-ne răbdare și statornicie în credința noastră. El stă și bate neîncetat la ușa sufletului nostru; nu ne rămâne decât să-I deschidem și Să-L primim. Amin. 

Citeşte mai multe despre:   Potolirea furtunii  -   predica