Hristos intră în casa celui mai dispreţuit om din Ierihon

Evanghelia duminicii a XXXII-a după Rusalii

(a lui Zaheu)

Luca 19, 1-10

1. Şi intrând (Iisus), trecea prin Ierihon.

2. Şi iată un bărbat, cu numele Zaheu, şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat.

3. Şi căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură.

4. Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă.

5. Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân.

6. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se.

7. Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos.

8. Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.

9. Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam.

10. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.

Călătorind pentru a treia oară şi, probabil, pentru ultima dată la Ierusalim, Iisus nu a putut evita cetatea Ierihonului, fiindcă pe aici trecea drumul spre capitala politică şi religioasă a Palestinei timpului. Şi aici, în Ierihon, ca de altfel peste tot pe unde a trecut, Iisus a mai făcut un mare bine, a mai salvat un suflet. Din nou Iisus se constituie în exemplu şi pentru noi îndemnându-ne să facem şi noi câte un bine oricât de mic aproapelui nostru în oricare loc ne-am afla. Cu toate că nu-şi propusese să rămână în oraş, întâlnirea lui Iisus cu bogatul-sărac Zaheu l-a făcut pe Domnul să-şi schimbe programul călătoriei.

După nume, cel care dorea să-L vadă pe Domnul era un iudeu din naştere, întrucât numele „Zaheu“ în limba aramaico-ebraică înseamnă „cel drept“, „cel curat“ sau chiar „cel nevinovat“. Din păcate, numele nu prea avea acoperire, deoarece el însuşi a mărturisit că a fost un om al nedreptăţii, cel puţin atât cât a fost departe de Dumnezeu. Este posibil ca, iniţial, să fi fost un om bun, pe măsura numelui, dar funcţia înaltă pe care o deţinea l-a stricat, predispunându-l spre neglijarea şi apoi pierderea totală a credinţei.

Evanghelia ne spune că era vameş de profesie, dar nu unul oarecare, ci un mai mare peste vameşi, un şef al acelora, un fel de administrator general al vămilor.

Secretele vameşilor din Antichitate

În vremea Mântuitorului, Ierihonul făcea parte din provincia Iudeea, care căzuse sub stăpânirea romană. Se ştie că în Imperiul Roman, funcţia de vameş nu avea acoperire exactă cu funcţia unui vameş din zilele noastre, acela nelimitându-se doar la a încasa banii pe circulaţia mărfurilor dintr-o zonă în alta, ci era un fel de perceptor fiscal care se ocupa şi de colectarea impozitelor de la contribuabili, pe care apoi le vărsa în vistieria statului roman. Ca să poată colecta mai uşor impozitele, şi nu numai, de la popoarele supuse lor, romanii obişnuiau să arendeze unui localnic anumite circumscripţii administrative ori ţinuturi întregi, de pe care să strângă impozitele şi taxele vamale.

Posturile de vameşi sau perceptori de taxe şi impozite erau foarte râvnite de către mulţi pentru că erau extrem de avantajoase. De aceea, se scoteau la licitaţie contra unor sume foarte mari de bani, iar candidaţii erau dispuşi să plătească sume exorbitante fiindcă mizau pe recuperarea, uneori chiar înzecită, a sumelor investite. Singura condiţie pe care o impune stăpânirea romană pentru accederea în astfel de posturi era ca solicitantul să dispună de averi foarte mari cu care să poată garanta suma pretinsă de către stăpânire şi pe care evident în momentul luării funcţiei se angaja să o verse în vistieria statului. Aşadar, vameşul Zaheu nu-şi câştigase întreaga avere din meseria pe care o exercitase fiindcă făcuse o declaraţie şi, în acelaşi timp, o dovadă de avere înainte de a candida pe funcţia de controlor al taxelor şi vămilor. La rândul său, cel care a obţinut calitatea de arendaş al vămilor şi impozitelor dintr-un oraş, târg sau district oarecare avea posibilitatea şi dreptul legal de a angaja alţi vameşi sau colectori de impozite.

Pentru a se pune la adăpost de primejdia de a nu-şi putea onora angajamentul faţă de stăpânire cu privire la cuantumul sumei, cel care deţinea monopolul colectării taxelor şi impozitelor impunea sume cu mult mai mari decât cerea stăpânirea, încât prin această metodă reuşea să strângă averi considerabile.

Îndoita ură a contribuabililor iudei

Din Evanghelie rezultă că vameşul Zaheu licitase şi el şi obţinuse de la romani dreptul de a colecta impozitele, ca perceptor-şef, în cetatea Ierihonului (Luca 19, 1-2), cetate foarte strategic situată în calea drumului comercial care trecea tocmai pe aici. Ura contribuabililor iudei faţă de astfel de funcţionari era justificată, pe de o parte, fiindcă toţi conştientizau că erau extorcaţi de bani, iar pe de alta, ura le era alimentată de ideea că vameşii se făceau de bunăvoie unelte ale unei puteri străine de ocupaţie. Ca să nu mai vorbim de un alt aspect foarte important ce ţinea de latura religioasă. Ca păgâni, romanii erau pentru iudei spurcaţi. De asemenea, cei care intrau în relaţie cu păgânii şi cu atât mai mult dacă le şi slujeau păgânilor deveneau în mod automat spurcaţi şi deci nedemni de a mai face parte din comunitatea iudaică. În acest context realizăm mai uşor de ce în opinia iudeilor era atât de grav ca Iisus să fie văzut adesea în compania vameşilor şi implicit a păcătoşilor.

În cazul lui Zaheu avem de a face cu un vameş iudeu extrem de bogat care, totuşi, prin convertire, poate avea acces la împărăţia lui Dumnezeu cea vestită şi oferită lumii de către Domnul Hristos.

Dumnezeu nu are timp de tocmeli, negocieri, scuze ori amânări

Pentru că statura fizică îl dezavantaja, Zaheu s-a urcat într-un sicomor (un fel de smochin sălbatic) ca să-l poată vedea pe Domnul. Mai înainte însă de a-L vedea Zaheu pe Iisus l-a văzut El pe vameş. Aşa se întâmplă mai întotdeauna, când omul face chiar şi un singur pas spre Dumnezeu, Acesta face o sută ca să iasă în întâmpinarea omului.

În acest context al dorinţei divine de a veni în întâmpinarea sufletului omenesc însetat de Dumnezeu înţelegem gestul lui Iisus de a se auto-invita în casa lui Zaheu. Ducând ideea mai departe, putem spune că Dumnezeu este întotdeauna dispus să se auto-invite în cămara sufletului nostru, ori de câte ori acesta probează că este receptiv la a-L avea ca musafir pe Creatorul suprem. Prin cuvintele lui Iisus: „astăzi trebuie să rămân în casa ta“, ni se mai descoperă un mare adevăr: acela că nu trebuie să amânăm niciodată autoinvitaţia lui Dumnezeu de a veni să locuiască în sufletul nostru, fiindcă acesta îi aparţine întru totul şi nici nu ştim dacă în viaţă ni se mai oferă o a doua şansă de a ne mai întâlni spiritual cu Domnul.

Urgenţa primirii lui Dumnezeu ca musafir în templul sufletului nostru este dată de cuvântul „astăzi“. Ca adverb de timp, termenul „astăzi“ este foarte frecvent folosit de Iisus tocmai pentru urgenţa luării în serios de către oameni a invitaţiei divine şi a lucrării de către om în această direcţie. Cu alte cuvinte, cu Dumnezeu nu este timp de tocmeli, de negocieri, de scuze ori de amânări.

Zaheu redevine credincios

La începutul derulării programului Său misionar în lume, Iisus a citat din profetul Isaia (61, 1-20) şi a adăugat îndată: „astăzi s-a împlinit cuvântul acesta în urechile voastre“ (Luca 4, 21). Conştientizând urgenţa lucrării mântuirii, „cu frică şi cu cutremur“, după expresia Sf. Pavel, care îi îndeamnă mai departe pe ascultătorii săi zicând: „să auziţi astăzi cuvintele lui Iisus“ (Evrei 3,7). Şi tot el învaţă că trebuie să se renunţe la păcat şi să se urmeze preceptelor Evangheliei în timpul acesta care ni s-a dat spre lucrare când zice: „Îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, câtă vreme se zice astăzi pentru că nici unul dintre voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului (Evrei 3, 13).

Aşadar, Dumnezeu nu agreează nicidecum amânările. De aceea, Iisus a intrat cu bucurie în casa lui Zaheu de îndată ce a văzut că este receptiv harului divin şi a răspuns prompt invitaţiei divine, şi tot la fel de prompt s-a angajat să repare toate nedreptăţile comise: „Iată, Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor, şi dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva întorc împătrit“.

Din contextul angajamentului său rezultă că Zaheu ştia foarte bine legea iudaică, dată prin Moise care stipulează: „de va fura cineva un bou sau o oaie, şi le va junghia sau le va vinde, omul acela să plătească cinci boi pentru un bou şi patru oi pentru o oaie (Exod 22,1).

Prin angajamentul său imediat şi spontan, Zaheu se reintegrează comunităţii credincioase iudaice în sensul că devine un credincios practicant. De vreme ce ştia poruncile, dar nu le aplica denotă că era doar un teoretician al credinţei, adică o mărturisea doar cu buzele. Deşi primise în familie cunoştinţele religioase necesare unui bun credincios iudeu, nu se angajase niciodată pe drumul greu al lucrării poruncilor, al punerii în practică a celor ştiute.

La uşa raiului nu se stă la rand

Chiar dacă, după repararea nedreptăţilor comise, din aviditate pentru bogăţii, Zaheu a rămas încă suficient de bogat, un lucru devine clar pentru oricine, şi anume că după convertire omul rămâne îndatorat să repare greşelile şi să pună un început bun vieţii sale. Un alt adevăr important care trebuie luat în calcul este că şi bogaţii sunt chemaţi la mântuire şi efectiv se mântuiesc dacă lucrează poruncile, întrucât Evanghelia este adresată tuturor oamenilor. Sf. Apostol Iacob îi recomandă bogatului să fie smerit în viaţă, amintindu-i că şi el este trecător pe pământ, întocmai ca floarea ierbii.

Zaheu a plăcut Domnului deoarece a făcut exact ceea ce poruncea legea, adică şi-a mărturisit păcatul şi şi-a îndreptat greşeala printr-un act de caritate făcut aproapelui său pe care l-a nedreptăţit. În concluzie, revenirea cuiva la credinţă şi schimbarea în bine a vieţii nu-l absolvă în nici un caz de obligaţia de a rectifica nedreptăţile comise mai înainte. Numai după ce Zaheu se angajează efectiv în lucrarea poruncilor, Iisus îl declară drept fiu al lui Avraam şi implicit îi dă garanţia mântuirii.

Aşadar celui care se converteşte asemenea lui Zaheu şi începe un nou stil de viaţă, Iisus îi garantează că uşile împărăţiei lui Dumnezeu i s-au deschis chiar din acea clipă a deciziei, deoarece înaintea uşilor împărăţiei lui Dumnezeu nu aşteaptă nimeni la rând. Sunt enorm de multe locuri înăuntru, iar Dumnezeu îi aşteaptă cu drag pe oameni ca să le ocupe.